Secrete neștiute despre Palatul Culturii
Palatul Culturii sau simbolul Iașiului, creație a arhitectului român Ion Berindey, s-a impus ca o adevarată emblemă a vechii capitale a Moldovei. Este construit în perioada 1906-1925, pe fundațiile vechii Curți Domnești. Vechimea acestuia depășește 100 ani, aici putând fi surprins stilul arhitectural, expresie a romantismului.
Clădirea emblemă, redeschisă după 8 ani de restaurări, se distinge prin înălțimea turnul de 55 m și suprafața sa totală de 35.000 m2. . Palatul are 298 de încăperi și reflectă spiritul palatelor comunale din Europa de Vest, cu holuri triumfale decorate cu mozaicuri în paviment. Acestea sunt realizate de meșteri francezi care s-au inspirat de la mozaicul Catedralei Saint-Pierre de lângă Cannes.
Sălile sunt și ele foarte mari și bogate în decorațiuni heraldice murale. Mobilierul a fost comandat la Paris și creat în atelierul de artă decorativă a lui Albert Goumain. Feroneria însă a fost realizată de inginerul ieșean Alexandru Dimitriu.
La amenajarea unor încăperi s-au folosit dotări tehnice ultramoderne sau în premieră, cum ar fi bois-ciment, un material decorativ din ciment fiert în ulei care imită lemnul de stejar, invenția celebrului inginer Henri Coandă.
Sălile palatului, gândite și construite cu gust, amenajate după moda vremii, constituiau adevărate capodopere. Din păcate, după anul 1977, când Palatul a devenit muzeu, o firmă de stat, a transformat armonia și originalul în kitsch-uri tipice epocii comuniste.
Ceasul cu trei cadrane, reglat de Berindey și fii sai
La faima Palatului Culturii a contribuit şi ceasul cu trei cadrane din turnul clădirii. Având diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 semne zodiacale. Câte doi plăieşi, în costume naţionale, zugrăviţi pe zidul turnului, stau de straja, încadrând ceasornicul, după modelul ostenilor pictaţi la castelul Peleş.
Atât vitraliile, cât şi crenelurile, în formă de cruce ale turnului, erau luminate electric în cursul nopţii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replică modernă a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exactă, „Hora Unirii”, amintind acum nu doar „Unirea cea mică” din 1859, ci şi „Unirea cea mare” din 1918″.
Melodia este înregistrată pe un tambur cu 69 ştifturi. Un lucru mai puţin cunoscut, consemnat în documentele vremii ţine de noaptea în care s-a inaugurat Turnul cu ceas al Palatului ieşean.
Se spune că Berindey şi cei doi fii ai săi şi-au petrecut trecerea dintre 11-12 octombrie 1925 în turnul palatului, încercând să regleze ceasul, iar toată noaptea, în Iaşi s-a auzit doar Hora Unirii, bulversând astfel locuitorii vremii.
Istoricul Palatului
În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de trupele ruseşti, aliate. Arhitectul afirmă că „planurile de detaliu şi o parte din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele ce se instalaseră”. După plecarea trupelor ruseşti, clădirea a găzduit Corpul IV al Armatei Române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria, Aviaţia, Telegraful fără fir şi în final, spitalele militare care s-au succedat, până la sfârşitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua lucrările, graţie ministrului George G. Marzescu, fostul primar al Iaşilor
Monumentala clădire a fost Palat al Justiţiei până în anul 1955, când autorităţile timpului au decis transformarea sa în muzeu şi bibliotecă, formându-se astfel Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul de Etnografie şi Muzeul Tehnic.
Destinaţia primară a imensei clădiri, de altfel scopul pentru care a şi fost construită, era acela de a adăposti tribunalul oraşului. Drept urmare, încăperile palatului au găzduit procese răsunătoare în epoca, fiind martorele unor splendide pledoarii ale avocaţilor vremii, la loc de cinste numărându-se cele susţinute de Ionel Teodoreanu.
De reţinut este faptul că denumirea de Palat al Culturii datează din 1955, când edificiul a încetat să mai fie folosit de Justiţia ieşeană.
Patru muzee intr-o singura cladire
Situat la parterul Palatului Culturii, în aripa vestică, MUZEUL DE ISTORIE A MOLDOVEI are patru secţii – preistorie şi istorie veche, istorie medievală, istorie modernă şi istorie contemporană, care prezintă principalele aspecte ale dezvoltării comunităţilor umane care au trăit în spaţiul est-carpatic, din paleolitic până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Tot la parterul Palatului, dar în aripa estică, este MUZEUL ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII „ŞTEFAN PROCOPIU”, denumit astfel drept omagiu adus marelui savant ieşean. Muzeul include acum secţiile: energetică, înregistrarea şi redarea sunetului, telecomunicaţii, mineralogie – cristalografie. Progresele rapide ale tehnologiei informaţionale au determinat formarea unei colecţii de computere, constituind o nouă secţie.
La etaj, sunt galeriile de artă europeană şi românească ale MUZEULUI DE ARTĂ, iar MUZEUL ETNOGRAFIC AL MOLDOVEI, situat la primul şi al II-lea etaj, expune obiecte a căror vechime depăşeşte în multe cazuri 100 de ani.
Trebuie precizat şi că cele două tunuri care străjuiesc statuia lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii au fost donate de regele Carol I, în anul 1883, la dezvelirea statuii.
Menţionăm că reabilitarea Palatului Culturii s-a făcut în cadrul proiectului guvernamental „Reabilitarea monumentelor istorice din România” şi a beneficiat de finanţare oferită de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.
Vizitarea acestui obiectiv turistic emblematic Iaşiului se poate face de marţi şi până duminică, în intervalul orar 10:00-17:00.
- Published in Cultură
Bojdeuca lui Ion Creangă, prima casă memorială literară din România
Cine nu a fost să vadă bojdeuca lui Ion Creangă, din Iaşi, cu siguranță, nu va înţelege niciodată cum se fac poveştile.
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plângerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. Pompiliu, d-l. Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea”. (Scrisoare a lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, din 19 septembrie 1887).
Căsuța l-a găzduit pe Ion Creangă, începând din vara anului 1872, după ce fusese răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia. Povestitorul s-a mutat la bojdeucă. Stătea în camera din dreapta, iar Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească până la sfârșitul vieții, îi era vecină.
„În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”
În anul 1876, o jumatate de an, Mihai Eminescu a locuit aici, trăind „fără pic de gânduri rele” împreuna cu Creangă, cu personajele lui, viața adevarată pe care o visa. În bucătărie se afla cuptorul cu hornul asemănător celui de la casa parintească din Humulești, masuța de lemn cu trei picioare, cuptorul, icoana – amintire de la mama sa, portretul Tincăi Vartic și alte obiecte memoriale originale. În camera de lucru pot fi revăzute masa de lucru, cu pagini scrise de Creangă, lampa, tocul, călimara, nisipernița, scrinul amintind de cel al lui Eminescu, „biblioteca”, portretul original pictat de V. Musnetanu, precum și multe alte obiecte originale. Cerdacul din spatele Bojdeucii, de unde Creangă și Eminescu priveau dealurile Ciric si Sorogari, dar și „pe cerul plin cu minunății”, amintește aceasta tulburatoare prietenie. Aici petreceau cei doi ceasuri fără pereche, aici Eminescu povestea lui Creangă „atâtea lucruri frumoase… frumoase…”
La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu.
În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrând viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.
Vezi şi Muzeul ”Ion Creangă” (BOJDEUCA)
În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.
Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.
Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, care se infațișează vizitatorilor din țară și străinătate nu ca o arhiva, ori ca o colecție de documente vechi, originale, ci ca o sinteză vie, ca o oglindă a vieții și operei unui mare creator român și a lumii românești și europene în care a trăit Ion Creangă, contemporan cu noi.
- Published in Cultură
Un colț de rai, Mănăstirea Hadâmbu!
Manastirea Hadambu
Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România, întemeiată de boierul grec Iani Hadâmbul în anul 1659 în satul Schitu Hadâmbului, comuna Mironeasa (județul Iași). Mănăstirea se află la o distanță de 30 de kilometri de municipiul Iași.
Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, cu cod LMI IS-II-a-A-04242 și este alcătuit din următoarele 3 obiective:[1]
- Biserica „Nașterea Maicii Domnului” – datând din perioada 1659, având codul IS-II-m-A-04242.01
- Turnul de intrare – datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.02
- Zidul de incintă – datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.03
Istoric
Fondarea mănăstirii
După unele documente domnești, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit în februarie 1659 boierului grec Iani Hadâmbul, fost chelar, un loc „în pădurea Iașilor, la Dealul Mare”, pentru a construi o biserică cu hramul „Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu”. Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moșii în județele Iași și Vaslui, numai în Iași având 22 dughene, locuri de case, pivnițe de piatră pe Ulița Mare, case în Târgul vechi de jos.[2]
Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”.[3] Acest lucru reiese și din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou.
Deasupra ușii de la intrarea în biserică se află o pisanie în limba slavonă, dăltuită în piatră, cu următorul conținut: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a înnoit și făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbul, în Codrii Iașilor, la Dealul Mare, unde este hramul Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu, în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7168 (1659), septembrie 8”.
Mănăstirea care s-a numit „Hadâmbu”, după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreția veche, zidul de incintă (cu trei turnulețe de colt rotunde) și turnul-clopotniță prin care se face intrarea în incintă.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. Așezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependență până la secularizarea averilor mănăstirești (1863). Schitul a fost prădat de două ori: în anii 1661 și 1671. Patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului a pus Mănăstirea Hadâmbu sub ascultarea Mănăstirii „Sfântul Sava” din Iași (închinată și ea la Ierusalim), care administra averile din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Ulterior, începând de prin anul 1734 Mănăstirea de pe Dealul Mare este amintită în documente ca metoh al Mănăstirii Galata (închinată și ea Sfântului Mormânt). Biserica a fost reparată în anul 1780, după ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii.[3]
La Mănăstirea Hadâmbu au viețuit mai multe generații de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea.
Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani. În primul deceniu al secolului al XX-lea, istoricul N.A. Bogdan găsea aici „o biserică veche în ruină, cu ziduri mari încunjurătoare, străpunse de metereze, și cu o clopotniță grosolană, dar care’ți impune respect; (…) azi este totul într’o stare din cele mai de plâns; și doar mangalagiii de prinprejur, când pornesc cu carul încărcat spre târg să’și vândă marfa, de’și mai arunc privirea cătră corpul bisericei, și’și fac câte o cruce, murmurând un „Doamne-ajută!”[4] În anii ’30 ai secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga găsește aici aceeași stare de degradare: un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperișul de șindrilă spartă, loc tocmai bun pentru școală.
Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, aici stabilindu-se primii călugări români, în frunte cu ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974). Aceștia au reparat acoperișul bisericii, au reparat bolta și au consolidat o parte a zidurilor lăcașului de cult cu cărămidă, după cum se vede și în zilele noastre.
Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desființată. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguț a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porții servind și de clopotniță, plus construcții anexe aflate în ruină.
Redeschiderea mănăstirii
Biserica nouă
Aflată pentru a doua oară în părăsire, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când, din încredințarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, a fost numit ca stareț protosinghelul Nicodim Gheorghiță. Mănăstirea și-a mărit de cel puțin trei ori suprafața pe care o deținea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de cinci hectare de pământ.
După redeschiderea mănăstirii s-au construit mai multe clădiri printre care o biserică nouă cu hramul „Acoperământul maicii Domnului”, un arhondaric de dimensiuni mari, o stăreție, un agheasmatar, un magazin bisericesc, un muzeu, o fermă zootehnică, un bazin de apă, trei fântâni șu un zid de incintă; de asemenea, s-au împodobit cu pictură și mobilier ambele biserici. Toate acestea au fost realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioșilor (donații și sponsorizări), printre care și a unor oameni politici și de afaceri din județele Iași și Suceava, cum ar fi deputatul social-democrat Valer Dorneanu. Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuți, fiind donate de câțiva credincioși din orășelul Crasna, o localitate situată nu departe de Vicovul de Sus.[5] De asemenea, s-a asfaltat drumul pnă la mănăstire pentru a face accesibilă ajungerea pelerinilor la mănăstire.
În ziua de 22 ianuarie 2003, la ora 19,30,[6] a izbucnit un năprasnic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii. În acest incendiu a murit tânărul Nicușor Leuca, de 17 ani, originar din Vicovu de Sus (județul Suceava) care, după cum a comunicat un bun cunoscător al locurilor, scriitorul Claudiu Paradais, frecventa de copil mănăstirea, unde, de câte ori venea își îndeplinea, cu mare conștiinciozitate, ascultarea de paracliser, năzuind să devină el însuși monah aici. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărțile și obiectele bisericești adăpostite într-o magazie, cu excepția Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni.[7] Din cauza drumului greu accesibil, a poleiului de pe drumul forestier și a înclinației pantei, cele trei autospeciale cu apă au ajuns cu greutate după două ore de la izbucnirea incendiului. Din primele cercetări efectuate a reieșit că incendiul a pornit de la supraîncălzirea unui coș de evacuare, care nu a fost protejat termic.[8]
Biserica veche a fost reconsolidată, i s-a făcut un nou acoperiș în stil moldovenesc, o nouă catapeteasmă, precum și un nou baldachin pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. De asemenea, a fost consolidat și turnul clopotniță.[9] La 11 octombrie 2009, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la atestarea documentară a bisericii vechi, lăcașul de cult cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost resfințit de un sobor de preoți în frunte cu mitropolitul Teofan Savu al Moldovei și Bucovinei, episcopul Vincențiu Grifoni al Sloboziei și Călărașilor și Calinic Botoșăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.[10]
La sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea s-a construit o biserică nouă, de mari dimensiuni, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradițional ștefanian. Noul lăcaș de cult a fost pardosit cu marmură de Rușchița, prelucrată în atelierele de la Holboca (județul Iași), iar pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco de către profesorul Vasile Buzuloiu din București și apoi de ucenicul său, Vasile Gheorghiță.
Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” a fost sfințită la 8 septembrie 2008 de către IPS Teofan Savu, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului și PS Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Hușilor, înconjurați de un sobor de 45 de preoți și diaconi. La acest eveniment au luat parte peste 10.000 credincioși din întreaga țară.[11] Cu acest prilej, mitropolitul Teofan a acordat „Crucea Moldavă“ – pentru clerici starețului Nicodim Gheorghiță, precum și mai multe distincții pentru cei care au sprijinit construcția noii biserici: „Crucea Moldavă“ – pentru mireni pentru familiile lui Costică Postârnac, Victor Norocea, Artemie Tălmaciu, Romică Sofronea și Cezar Cobuz și distincții de vrednicie altor binefăcători ai așezământului monahal.[12]
În prezent, la Mănăstirea Hadâmbu viețuiește o obște de 10 călugări, care împletește rugăciunea cu activitățile gospodărești. Pelerinajele de hramul mănăstirii (8 septembrie) atrag aici mii de credincioși.
Arhitectura complexului
Manastirea Hadambu
Arhondaricul
Mănăstirea Hadâmbu este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Zidul de incintă are un plan dreptunghiular, fiind prevăzut la colțuri cu turnuri circulare, specifice construcțiilor cu funcții de apărare (cetăți) din acea vreme. Turnul de la intrare avea atât rol de turn de intrare, cât și de clopotniță.
Biserica mănăstirii, purtând hramul „Nașterea Maicii Domnului”, este de proporții reduse și prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută și are pereții cu chenare gotice.
Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină împrejurimile. În demisolul bisericii s-a un paraclis, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, celebrat în fiecare an la 6 decembrie.
Un alt element component al ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu este clădirea arhondaricului, proiectată de arhitectul Bogdan Negoiță, care se distinge prin proporțiile sale monumentale și prin aspectul său palatinal. Acoperișul a fost realizat de către meșteri din satul Oglinzi (județul Neamț), iar învelitorile clădirilor, din tablă de cupru, au fost executate de meșterul Ion Lică și de ucenicii săi din Târgu Neamț. Fiind de proporții foarte mari, arhondaricul dispune de un număr mare de locuri de cazare, având posibilitatea să adăpostească un număr de 500 pelerini.
Obiecte de cult
Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală și prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni. Această icoană a fost pictată în anul 1938 de către preotul romașcan Octavian Zmău și donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstirii în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii.
Ulterior, această icoană a fost ferecată în argint de către meșterul Ion Contfas din orașul Târgu Neamț. Coroanele Mântuitorului și Maicii Domnului sunt din aur, decorate cu pietre prețioase, rubine, safire și smaralde, acestea fiind donate de familia Constantin, Roxana și Elena Amariei din Piatra Neamț.[12]
Din această icoană a izvorât mir în diferite ocazii. În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat, apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir. La 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal. În ziua de 20 august 1995 a curs mir continuu, timp de circa 7 minute. În vara și toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât și din veșmintele Maicii Domnului. Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiță de aur și s-a amplasat un paravan protector din sticlă.
De asemenea, și din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul izvorâște mir. Această icoană a fost donată bisericii de către soții Gabriela și Sabin Drânceanu, odată cu instalarea unei noi catapetesme. Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la 9 ianuarie.
Manastirea Hadambu
Sursa: ro.wikipedia.org
- Published in Cultură
Hanurile Iaşiului de altădată FOTO
Hanurile Iaşiului de altădată
Din vechile hanuri ale Iaşiului nu mai funcţionează nici unul * despre multe nu se mai ştie nici unde îşi aşteptau muşterii cu porţile larg deschise * în oraşul hanurilor nu s-a reuşit conservarea nicunui vechi popas, iar memoria locurilor se pierde de la o zi la alta
Trecerea vremii şi apăsarea vremurilor au văduvit Iaşul de unele dintre cele mai pitoreşti clădiri, atât de căutate în veacurile trecute – hanurile Iaşiului.
Locurile de popas, cu pivniţe adânci în care dospea vinul din podgoriile renumite din jurul târgului, cu şuri şi grajduri pentru animalele drumeţilor, cuptoare în care sfârâiau bucate şi hangiţe oacheşe care bucurau inima şi ochiul muşteriului, mai există doar în evocări.
Mergând pe urma hanurilor ieşene, ajungem la Ruginoasa, acolo unde se mai puteau vedea până nu demult, vestigiile unui vechi han devenit mai apoi staţie de poştă. Strada Păcurari, la rândul ei, a fost renumită pentru grădinile şi hanurile sale. Într-o asemenea grădină, având o vedere încântătoare spre gară, a fiinţat un han în care luau masa îndeosebi studenţii, printre care şi tânărul George Enescu. Urcând mai sus spre Copou, undeva în spatele Universităţii parcă se mai aud sunetele ţambalelor, cobzelor şi viorilor, clinchetul paharelor de cotnari şi tămâioasă, râsul sănătos al hangiţei şi aburul năucitor al sarmalelor moldoveneşti tocmai scoase din oale. Se spune că pe locul fostei grădini botanice de lângă Universitate a fost cândva un pitoresc han de popas, vestitul han al lui Ion Panaite, la care poposeau deopotrivă negustori şi haiduci, odrasle de boieri şi oameni sărmani.
Scurt popas prin hanurile Iaşiului
Piaţa Unirii constituie locul vechiului centru civic al Iaşului. În secolul XVI-lea, pe această vatră a târgului se aflau 12 cuptoare de ars cărămidă. Ulterior, în preajma unora dintre ele au apărut hanuri, cârciumi şi prăvălii. Undeva, pe uliţa sărarilor, cum era denumită actuala stradă Sărărie, se afla Hanul lui Topor, o atracţie a vremurilor în care se puatea găsi cea mai bună pastramă de oaie şi cel mai rece vin din târg. Către acest han, cea mai veche construcţie din acea parte a Iaşului, cu hrube ce dădeau direct în uliţă, se perindau zilnic negustori, ţărani sau străini veniţi de departe cu treburi pe la Iaşi. Printre ei, oaspeţi ai acestui plăcut loc de popas îi regăsim şi cei doi mari prieteni, Creangă şi Eminescu, care-şi mai dezmorţeau picioarele în plimbarea de la bojdeucă pe uliţa sărarilor.
Pe Uliţa Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare se găseau Hanul Turcesc, pe locul Şcolii Gheorghe Asachi, Hanul Ghimici, Hanul Vanghelie, pe locul unde se găseşte astăzi Centrul Militar din spatele Mitropoliei, şi Hanul Ilie Armanu, întinse pe partea stângă a actualului bulevard, în timp ce pe partea dreaptă uliţei se înşirau dughenele lui Dumitrache Cantacuzino şi Hanul Pârlita, pe care astăzi se află blocul Cina.
Se spune că hanul Pârlita era mai tot timpul plin de muşterii în vremea construirii căii ferate Suceava-Paşcani-Iaşi, atunci când, meşterii străini care lucrau la drumul de fier, veniţi din Polonia şi Austria, au transformat încăperile într-un fel de club al „ciocănarilor”, unde-şi fumau liniştiţi luleaua alături de o halbă gulerată cu bere. Aici se mai adunau ieşenii ca să aştepte poşta, veştile şi gazetele.
„Actuala clădire a hanului Trei Sarmale nu se află pe lista monumentelor istorice, aceasta fiind construită pe vremea comuniştilor, pe vechiul loc în care a funcţionat hanul vechi. Mai sunt hanurile de la Deleni sau Ierbiceni, dar singurul han pe care îl avem pe lista monumentelor istorice este cel de la Podul Iloaiei, în care funcţionează spitalul orăşenesc”, a declarat Virgil Băbîi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.
Drumul spre Poartă trecea pe la Trei Sarmale
Un han cu tradiţie în Iaşi a fost şi hanul „Trei sarmale”, care apare atestat în documente încă din secolul XVIII. Acesta era odinioară şi un loc de popas al domnitorilor care se întorceau de la Poartă. La el veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor, iar mai târziu, la han mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe dealurile Buciumului. După ce a trecut prin mâinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti.
Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a stăpînit aproape 30 de ani, vînzîndu-l apoi unei persoane fizice. Se spue că pe podul din drugi de lemn, pe sub care curgea apa Bahluiului carele cu osiile scîrţîind, apăsate de grutatea încărcăturii, se îndeptau spre Socola şi Trei Sarmale, unde datina vinului generos constituia un obicei. Odată ajunşi la Trei Sarmale, drumeţii se întâlneau cu alţi călători veniţi de prin târgurile învecinate, care pînă să ajungă în tîrg să-şi rostuiască treburile, se opreau la vestitul han să guste cîteva sarmale. Porţile hanului erau deschise din zori şi pînă-n noapte şi în zi de lucru şi de sărbătoare.
„Hangiţa cu catrinţă era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stingă arşiţa şi să le potolească foamea. În vreo două cuptoare se rumeneau colacii. Cighirurile din măruntaie şi mirodenii, învelite în prapuri subţiri, sfîrîiau voios în tingirile cu costiţă şi pui. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi hiduceşti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, mărunţită meştejugit cu satîrul pe trunchiul căsăpiei de alături, bolboroseau morocănos îngînînd şoşotitul borşului de pui cu tocmagi, ce fierbea în chiupuri de lut încinse”, sunt evocările unor gurmanzi care au apucat să se înfrupte din minunile hanului.
La hanul din marginea pădurii Socola, în văzul trecătorilor, la mese întinse, era totdeauna lume multă. Căruţaşii zăboveau aici ca să se mai usuce năduşeala de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o duşcă, iar telegarii, osteniţi de opinteala în oişti, erau răsplătiţi cu o grămadă bună de fîn. Aici opreau caleştile domneşti şi boiereşti, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar şi faimoasele diligenţe moldoveneşti care în goana lor nebunească stîrneau vîrtejuri de colb, încît pasagerii prăfuiţi erau nevoiţi să zăbovească ceva vreme lîngă fîntînă pentru a se curăţa. Acum, prin camerele goale şi crăpate ale hanului nu mai zăboveşte decât vântul.
Bolta Rece, un loc mizerabil cu rapsodii unice în Iaşi
Bolta Rece, ospeţie cunoscută de pe la 1786, aşezată deasupra unor pivniţe ramnificate, zidite în piatră, era locul unde în răcoarea hrubelor, la lumina străvezie a flăcării de opaiţ, muşterii se delectau cu aroma vinurilor de Cotnari, de Bucium, de Uricani sau de la alte podgorii renumite.
Până la intrarea în biografia literară, Bolta Rece îşi trăise deja o istorie mai lungă de un secol. Se ştie de pildă că primele hrube ale localului au fost săpate de slugerul Gheorghe Costin înainte de 1799, fiincă la această dată, beciurile au fost folosite ca depozite ale palatului în care era instalată curtea feldmareşalului Potemkin.
Peste 7 ani, în 1806, slugerul Costin a construit o nouă locantă pe care a legat-o de pivniţa veche, dânduli-se la amândouă numele de Bolta Rece.
Localul înconjurat de grădină şi curte, se compunea iniţial din 4 încăperi, o bucătărie cu cuptor şi grătar şi paravan. În curte era o fântână iar în grădină, un chioşc. La Bolta Rece veneau oamenii de pretutindeni ca la un han şi în acelaşi timp, aici era locul în care ieşenii îşi făceau plimbările şi siesta. Pe la jumătatea secolului trecut, în umbra şi liniştea hrubelor au citit din lucrările lor mulţi membri ai Societăţii Junimea, care făcuseră la Bolta Rece un cenaclu ad-hoc. Localul era frecventat între alţii şi de filosoful Vasile Conta, ori de scriitorul Nicolae Beldiceanu, I.L.Caragiale, personalităţi străine precum Rossini sau Mounet, dar mai mult decât oricare altele, de numele localului sunt legate câteva momente din viaţa lui Creangă şi cea a marelui său prieten, Mihai Eminescu care se aciuau foarte des în hrubele Boletei Reci, unde la lumina slabă a opaiţului îşi povesteau vrute şi nevrute până în zori.
Dorind să continue tradiţia Bolţii Reci, edilii Iaşului au hotărât să ridice o nouă clădire pe temeliile celei vechi. Aşa a apărut actualul restaurant mobilat în stil popular românesc, decorat cu elemente etnografice specifice Moldovei. După 1990 încoace, calitatea clienţilor s-a tot schimbat, mâncărurile sunt râncede, tradiţionala ospitalitate românească s-a transformat în hoţie iar legendele au amuţit sub administrarea lui Nicu Bodoagă şi a lui Mihai Valeriu.
Astăzi, beciul este deschis vederii numai apropiaţilor celor doi, toaletele sunt pline de mizerie, bucatele sunt scumpe şi proaste dar, ceva totuşi mai aminteşte de frumuseţea vremurilor de demult – ţambalul şi scripca care tânguiesc toate rapsodiile române.
Surse foto: Evenimentul / FOTO-IDEEA
Sursă: Nelu PĂUNESCU (Evenimentul)
- Published in Cultură
Teiul lui Eminescu: povestea unei renașteri
Teiul lui Eminescu: povestea unei renașteri.
“Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fără să privească la florile ei. Pe bancă de sub tei, nimeni. Pe băncile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni.”
Și astăzi ecoul pașilor ei pare că se aude în amurg, pierzându-se apoi printre crengile teiului, sub care Eminul cel iubit o aștepta, parcă din întâmplare, pentru acea oră a lor și numai a lor, după cum evocă, atât de simplu și emoționant, Cezar Petrescu în “Romanul lui Eminescu”.
De ce am început cu acest fragment? Pentru că zilele acestea, o știre apărută în presă mi-a readus în minte o poveste adevărată pe care merită să o reiau astăzi. E vorba de Teiul lui Eminescu din Grădina Copou care împlinește 460 de ani. Cred că ar fi nedrept să nu spun că este unul dintre puținii copaci din județ care se află în categoria arborilor seculari, monument și memoriali.
Am scris povestea renașterii Teiului lui Eminescu în urmă cu vreo 13 ani pentru un ziar la care lucram atunci (later edit: Flacara Iasului, 2002). Ca să nu rămană doar pe hârtie, am postat povestea și pe un blog personal. Mai degrabă pot spune că am îngropat-o acolo ca să nu se piardă de tot. O reiau aici, chiar dacă o parte dintre prieteni au citit-o deja, pentru că merită să fie cunoscută.
Aflu acum din presă, în aceste zile, că Teiul lui Eminescu este lovit de o boală căreia i s-a spus, așa pe înțelesul tuturor, ”cancerul teiului”. E vorba de o ciupercă.
E nedrept ca acest Patriarh al Grădinii Copou să fie doborât de o ciupercă după ce a rezistat în fața furiei oamenilor și a naturii.
Povestea despre Teiul lui Eminescu pare în general simplă și cunoscută de aproape toată lumea. Ceea ce nu se cunoaște este povestea reînvierii acestui tei, care la un moment dat a fost cât pe ce să moară, dar printr-o minune care nu poate fi decât Dumnezeiască, copacul a ales, cu inteligență, viața.
Copacul cel imens, teiul cel rotat, Teiul lui Eminescu, aproape ultimul urmaș al Codrului de la Copou, prin frumusețea lui sfidează cu înțelepciune axul central al Grădinii publice amenajate pe la 1833.
Era prin 2002 când am aflat de această poveste de la prietenul și jurnalistul Constantin Andrei (RIP Costică), absolvent de Biologie. Căutam subiecte pentru reportaje.
Așa am ajuns să-l cunosc pe profesorul Mandache Leucov. Mai întâi i-am spus la telefon ce mă interesează și am stabilit o întâlnire cu el. Evident, sub coroana acestui copac memorial, Teiul lui Eminescu. Unde în altă parte am fi putut vorbi despre acest simbol, fără de care Iașul ar pierde mult din blazonul de Cetate a Culturii.
Aflam atunci că acest copac, un adevărat Patriarh al Copoului, a avut un destin de basm. Pentru că în basme deși există zmei și lighioane, se petrec lucruri incredibile și finalul e fericit.
După cum îmi povestea profesorul Leucov, copacul este probabil ultimul urmaș al Codrului de la Copou și putea să cadă sub bărditele celor care au amenjat Parcul la începutul secolului 19. ”Probabil că era așa de frumos încă din 1833, încât l-au lăsat deși nu se încadrează pe axa principală. S-a făcut apoi ca Eminescu să petreacă multe ore la umbra să, iar cei care îl admirau pe Luceafărul poeziei românești să-l numească Teiul lui Eminescu. Apoi, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, în parc a existat un lagăr pentru soldații români. Nu de puține ori mulți s-au apropiat cu securile de el pentru a face rost de lemn de foc, dar s-au găsit și oameni care l-au apărat de furia celor care aveau nevoie de căldură”, îmi povestea, în toamna lui 2002, profesorul Mandache Leucov.
Sunt amintiri, mărturii inedite, ale unui om care a trăit acele vremuri. Cred că era student al Facultății de Agricultură din cadrul Universității Agronomice. Un tânăr de 22 de ani: “Era pe 4 august 1950, când s-a declanșat o furtună cu ploi și grindină, nemaiîntâlnită până atunci. în Iași toată vegetația a fost distrusă, iar casele arătau ca după un bombardament. Un puhoi de ape a măturat totul în cale. De pe dealul Copoului, valul a luat un car cu boi și l-a izbit de Râpa Galbenă, făcându-l praf. Atunci, vântul puternic a rupt una din crengile principale, de pe partea nordică, sfârtecând până jos trunchiul teiului. Eu am venit în Iași a doua zi și pot să vă spun că distrugerile depășeau orice inchipuire” .
Peste 3 ani, în 1953, municipalitatea împreună cu specialiștii de la Grădina Botanică, a luat decizia de a face ceea ce era necesar pentru ca unul din simbolurile Iașului să nu moară.
“Pentru aceasta au curățat trunchiul de putregai și l-au dezinfectat cu soluție de formalină, au montat niște console de sprijin, ramurile au fost legate între ele pentru a se preveni dezmembrarea, în scorbura formată s-a turnat o plombă din ciment slab iar trunchiul a fost încorsetat cu două cercuri din metal.
Timp de vreo 30 de ani totul a părut în regulă, dar prin 1985 s-a observat că unele ramuri din Teiul lui Eminescu dădeau semne de moarte, frunzele se îngălbeneau cu mult înainte de venirea toamnei și se părea că sfârșitul este aproape. Nimeni nu avea curajul să întreprindă ceva, deoarece toți se temeau, iar dacă Teiul lui Eminescu ar fi murit atunci ar fi fost acuzați chiar cei care ar fi vrut să facă un bine.” îmi povestește domnul profesor Leucov.
La Teiul lui Eminescu, totuși există iubire…
Povestea minunii începe abia acuma….
“Prin 1990 am avut curajul să încercăm salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranță care îl strangulau, a fost spartă cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, și minunea minunilor ni s-a deschis în fața ochilor. Trunchiul copacului, așa cum îl vedeți, era gol ca un butoi. O carapace moartă. În schimb, de sus, din crengi, pe lângă plomba de ciment, coborau rădăcini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguță introdusă în sol să dea rădăcini adventive. Dar așa ceva n-a văzut nimeni, niciodată.
De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu. Eu am să las în scris că atunci când acest arbore va muri definitiv, să i se facă o cupolă de sticlă pentru a rămâne o mărturie peste veacuri. După cum arată acum cred ca mai trăiește cel puțin 50 de ani.” își amintește profesor Mandache Leucov.
Mandache Leucov: ” De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu.”
Se poate spune, fără nici un fel de exagerare, că Teiul lui Eminescu, martorul unei iubiri nepământene, a gândurilor nespuse, a lacrimilor care i-au udat rădăcinile, conștient parcă de faptul că este un simbol fără de care Iașul ar fi mult mai sărac, a ales viața cu orice preț. Acest lemn, cu două rădăcini trecând printr-un trunchi scobit de parcă înăuntru ar sta îmbrățișați pentru eternitate Eminescu și Veronica, a dovedit că are inteligența necesară pentru a nu muri. Dragostea a învins chiar și în lumea tăcută a arborilor.
***
Soarele s-a ascuns demult după dealul Copoului și mă îndrept încet spre poarta Grădinii când îmi pare că văd în fața ochilor un alt fragment din romanul lui Cezar Petrescu, atunci când descrie o scenă cu Eminescu pășind îngândurat pentru că nu se întâlnise cu iubita lui Veronica: “Un om în strai de șiac aspru, cu obrazul aspru de ghimpii nebărbieriți din cealaltă săptămână, merge pe strada pustie în noapte, iar strada e atât de deșartă și noaptea atât de sonoră, noaptea de Iași, încât pașii omului sună să se audă până la capătul lumii, ecou îndepărtat.”
20 septembrie 2015
Zâmbesc amar când văd că ziariștii actuali au descoperit povestea despre Teiul lui Eminescu, acum câțiva ani, scrisă pe scurt pe Wikipedia, de unde au preluat și o trăsnaie: ”rădăcini aditive”… Asta inseamnă să te documentezi doar pe net și să scrii din birou… Nu există ”rădăcini aditive” ci ”adventive” .
Potrivit DEX: Rădăcină adventivă = rădăcină care se dezvoltă pe diferite părți ale plantei.
Nu știu cine a scris trăsnaia pe Wikipedia, dar știu cine a preluat-o în presa locală.
LATER EDIT – 19 septembrie 2016
Ieri, un editor responsabil de la Wikipedia a lăsat un comentariu pe care îl puteți citi mai jos. Trebuie să apreciez și să remarc faptul că eroarea cu ”rădăcinile aditive” a fost corectată.
De asemenea, din această lună, textul apare în lista de Referințe pe paginile Wikipedia dedicate Teiului lui Eminescu și Parcului Copou.
*****
Despre profesorul Leucov puteți afla foarte multe lucruri din mediul on-line, dar o discuție cu domnia sa este mult mai interesantă. O să aflați cum de vreo două ori a salvat teii din Iași de drujbele comuniștilor. Băieții cu carnete roșii de partid au înțeles argumentele sale și au fost mult mai deschiși la sugestii decât democrații din ziua de astăzi. Social-democrații care conduc Iașul de vreo 15 ani s-au dovedit mai criminali decât activiștii de dinainte de 89.
Poate că e o răutate ce am scris, dar mi-i greu să mă abțin.
PS: Cred că nu-i o întâmplare că am scris și rescris această poveste… Tocmai citesc în aceste zile cartea ”Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu”, de Dan C. Mihăilescu, apărută la Humanitas în 2009. Un volum despre corespondența lui Eminescu, despre stilul epistolar al poetului, cu referire în special la scrisorile inedite publicate la Polirom în 2000, ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias.
Sursă: Revistatimpul.ro
- Published in Cultură
15 cele mai frumoase locuri din județul Iaşi.
Județul Iaşi este unul dintre cele mai vechi și mai dezvoltate regiuni din nord-estul țării, orașul Iaşi fiind capitala regiuni istorice Ţara Moldovei. Acesta este locuit încă din anii 5.5000 î.e.n., dovadă stând vestigiile arheologice ale Culturii Cucuteni (5.500 – 2750 î.e.n), dar și cele ale așezărilor grecești din secolele IV-III î.e.n. Pe lângă importanța istorică a județului, acesta are și o importanță culturală și religioasă deosebită. Dacă ești turist prin județul Iași, iată care sunt cele mai frumoase locuri pe care trebuie să le vezi. Iar, pentru a avea o călătorie cât mai confortabilă, caută pe Cazare.info locuri unde te poți caza în zonă.
1. Palatul Sturdza de la Cozmeşti
Sursă foto: Wikipedia
Familia Sturdza a fost una dintre cele mai bogate familii de boieri din Moldova. Aceasta deținea moșii și palate de o frumusețe rară, unele dintre ele putând fi admirate și în prezent.
Unul dintre monumentele istorice aflate în moșia celebrei familii este Palatul Sturdza de la Cozmeşti. Clădirea a fost construită în stil gotic, în anul 1816, de către vistiernicul Grigoraş Sturdza din satul Cozmeşti, pe locul unor case boiereşti mai vechi. De-a lungul timpului, palatul a suferit mai multe modificări. Mihail Sturdza, domn al Moldovei în perioada 1834-1849, a ridicat un al doilea etaj al palatului.
În prezent, Palatul de la Cozmeşti găzduieşte „Centrul de orientare, calificare şi plasare a tinerilor peste 18 ani”, proveniţi din centrele de plasament, în vederea integrării socio-profesionale a acestora.
2. Castelul Sturdza de la Miclăuşeni
Sursă foto: © Daniel Caluian
Un alt castel aflat în posesia sturzilor este Castelul Sturdza de la Miclăuşeni. Palatul este ridicat pe teritoriul unui fost conac, construit între anii 1550-1623 de către vistiernicul Simion Stroici. Moșia și conacul au intrat în posesia fraților Ioan şi Sandu Sturdza în anul 1697, fiind primit moștenire de la Safta, nepoata vistiernicului Simion Stoici. Cei doi frați și-au împărțit pământurile, satul și conacul de la Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza.
Potrivit blogului Vizităm Iași, Castelul Sturdza a fost construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturdza pentru soția sa, pictorița Maria Ghica, fiica scriitorului Ioan Ghica. Clădirea este construită în stil gotic și are un etaj şi mansardă. Ornamentele exterioare, care se mai păstrează şi astăzi, abundă în embleme inspirate din blazonul familiei Sturdza (un leu cu o sabie şi o ramură de măslin). În jurul conacului se află o biserică și un parc în stil englezesc, întins pe 42 de ha, cel mai mare din Europa la acea vreme, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori.
În prezent, o parte din castel a fost restaurată, acesta transformându-se într-un complex muzeistic și cultural care este deschis spre vizitare publicului.
3. Palatul Sturdza de la Miroslava
Sursă foto: Wikipedia
Cel de-al treilea palat deținut de celebra familie de boieri moldoveni este Palatul Sturdza de la Miroslava. Acesta a fost construit la începutul secolului al XIX-lea, de către familia boierului moldovean Vasile Beldiman în satul Miroslava.
Palatul a ajuns în proprietatea familiei Sturdza la începutul secolului al XX-lea, fiind moștenit de principesa Olga Sturdza (1884-1971), fiica principelui Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu, care era căsătorită cu prințul Mihail Sturdza, nepotul domnului Moldovei Mihail Sturdza.
Palatul se află în prezent în curtea Liceului Agricol „Mihail Kogălniceanu” din Miroslava, aici funcţionând Muzeului Etnografic al Agriculturii Moldovei şi biblioteca şcolii.
4. Palatul Cuza de la Ruginoasa
Sursă foto: © Ucebistu
Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa este construit în stil neogotic, în anul 1804. Întins pe o suprafaţă de 14 hectare, moșia și palatul de la Ruginoasa impresionează prin măreţia stilurilor arhitecturale.
Potrivit blogului Vizităm Iași, inițial moșia de la Rugionasa a aparținut familiei Sturdza, aceasta fiind cumpărată în secolul al XVII-lea de la Duca Vodă. Odată cu ridicarea palatului, în anul 1804, în jurul său a fost amenajat un parc cu alei străjuite de statui, bănci ascunse în labirinturi de verdeaţă şi un iaz înconjurat de sălcii. Clădirea, care păstrează și astăzi caracteristicile stilului neogotic, are formă pătrată, cu un etaj, fiecare din cele patru faţade având aceleaşi elemente: peroane largi și balcoane sprijinite pe lespezi de piatră. În anul 1811, în spatele palatului a fost ridicată o biserică de conac, pe locul unde a fost anterior o biserică de lemn.
Palatul de la Ruginoasa a intrat în posesia lui Alexandru Ioan Cuza al în anul 1862, când acesta l-a cumpărat, la licitaţie, de la Banca Moldovei, cu suma de 52.011 galbeni. Împreună cu soția sa, Elena Cuza, domnitorul Principatelor Unite a renovat complet palatul și grădinile din jurul său, transformându-l în reşedinţa sa de vară.
În prezent, palatul de la Ruginoasa este transformat în muzeul memorial dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
5. Palatul Culturii din Iași
Sursă foto: © Daniel Caluian
Palatul Culturii din Iaşi a fost inaugurat pe 11 octombrie 1925 de către regele Ferdinand al României și avea funcția de Palat Administrativ şi de Justiţie.
Realizat în neogotic cu detalii ornamentale reprezentate de elemente heraldice și statui de arcaşi ce stau de strajă, palatul reprezintă una din ultimele expresii ale romantismului în arhitectura românească. Este una dintre puținele clădiri din țara noastră care era dotată, în epoca respectivă, cu iluminat electric, încălzit pneumatic, ventilaţie, termostate, aspiratoare, care porneau toate de la subsol, unde se afla centrala maşinilor.
Palatul a fost ridicat pe ruinele unei vechi curţi domneşti, care a fost reconstruită în stil neoclasic de prinţul Alexandru Moruzi, iar construcția lui s-a întins pe durata a două decenii. Legenda spune că în proiectul iniţial erau prevăzute 365 de camere corespunzătoare zilelor anului, dar construcţia are 298 încăperi cu o suprafaţă de aproximativ 36.000 metri pătrați. La faţadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă şi două rânduri de baghete.
Potrivit blogului Vizităm Iași, vechiul Palat Administrativ a fost înlocuit, în anul 1954, de Palatul Culturii, devenind în prezent și un centru muzeal care adăpostește: Muzeul de Istorie, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul Arheologic de sit din Cucuteni și o valoroasă biblioteca.
6. Muzeul Unirii din Iași
Sursă foto: © Wiktor Wojtas
Muzeul Unirii din Iași este amenajat în Casa Catargiu, construită în stil neoclasic, care de-a lungul timpului a fost proprietatea mai multor familii de boieri moldoveni printre care amintim logofătul Costache Catargiu (a cărui nume îl poartă), hatmanul Constantinică Palade, spătarul Mihalache Cantacuzino Pașcanu.
De asemenea, între 1859-1862 a fost reședința primului domnitor al Principatelor Unite – Alexandru Ioan Cuza, iar între anii 1916-1919 devine reședință a regelui Ferdinand.
Muzeul a fost deschis pentru public în anul 1959, cu ocazia sărbătoririi centenarului Unirii Principatelor Române din 1859, iar în prezent aici sunt expuse piese de istorie evocând Revoluția de la 1848 și Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, precum și documente, piese de mobilier și obiecte de decorație interioară, obiecte ce au aparținut lui Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și altor personalități ale epocii.
7. Parcul Copou din Iași
Sursă foto: © Costel Florin Astefanei
Parcul Copou, amenajat pe dealul cu același nume, este unul dintre cele mai vechi parcuri din Iași. Istoria lui începe în secolul al XVIII-lea, când domnitorul Matei Ghica a ridicat aici un foişor care servea pentru odihnă şi recreere. Tot în această perioadă parcul, numit în trecut și „uliţă aristocratică”, a intrat și în atenția boierilor, aceștia ridicându-și case în apropierea lui.
În anul 1833, parcul a fost transformat în grădina publică a orașului și, sub îndrumarea lui Mihail Sturdza, au început lucrările de amenajare a grădinii. Centrul parcului este străjuit de „Obeliscul cu lei” alături de care se regăseşte „Teiul lui Eminescu”. De asemenea, tot aici se află și bustul realizat din bronz al Veronicăi Micle, dar şi a altor membrii din Junimea, precum Ion Creangă, Nicolae Gane, Costache Negruzii şi Ciprian Porumbescu. Datorită însemnătății sale, pe teritoriul parcului a fost construit și Muzeul „Mihai Eminescu”, reprezentând unul din cele 12 filiale literare din cadrul Muzeului Literaturii Române din Iași.
Tot pe Dealul Copou se găseşte cea mai veche grădina botanică din România: Grădina Botanică „Anastasie Fatu”. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1856, de medicul al cărui nume îl poartă și se întinde pe suprafaţa de 5 hectare, de-a lungul acestora dezvoltându-se în jur de 2000 de specii de plante. Grădina este formată dintr-un complex de 12 sere, în fiecare dintre acestea fiind reprezentat câte un sector din vegetaţia întregii lumi.
8. Muzeul Memorial „Ion Creangă” din Iași
Sursă foto: © Emanuelagrigoras
Muzeul Memorial „Ion Creangă” din Iași, cunoscut și sub numele de „Bojdeuca lui Creangă”, este primul muzeu memorial literar din România și a fost inaugurat pe data de 15 aprilie 1918. Și acesta face parte cele 12 filiale literare din cadrul Muzeului Literaturii Române din Iași.
Potrivit Muzeului Literaturii Române din Iași, căsuța, construită înainte de 1850, a fost locuința scriitorul Ion Creangă, începând din vara anului 1872 până în anul 1889, după ce acesta fusese răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia.
Toate „Poveștile” și „Amintirile din copilărie” au fost scrise în căsuța botezată de scriitor „bojdeucă”. În vara și toamna anului 1876, Mihai Eminescu a locuit aici drept chiriaș al lui Creangă.
În prezent, casa a fost transformată în Muzeul memorial „Ion Creangă”, aici fiind expuse obiecte și documente originale aparţinând marelui scriitor. Unele dintre aceste obiecte au făcut parte din colecţia fostului muzeu „Ion Creangă” de la Mănăstirea Golia din Iaşi. De asemenea, între anii 1984-1989, lângă bojdeucă au fost construite și o bibliotecă și un amfiteatru în aer liber.
9. Muzeul Memorial „Mihail Sadoveanu” din Iaşi
Sursă foto: Wikipedia
O altă filială a Muzeului Literaturii Române din Iași este Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu”. Clădirea, clasată drept monument de arhitectură, a fost construită de Mihail Kogălniceanu în anul 1842. În timpul Primului Război Mondial aici a locuit și George Enescu, apoi, între 1918 – 1936, scriitorul Mihail Sadoveanu împreună cu familia sa.
Aici, Sadoveanu a scris aproximativ 35 de opere, din care „Strada Lăpușneanu”, „Venea o moară pe Siret”, „Hanul Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Baltagul”, precum și primele două părţi din „Fraţii Jderi”.
Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu” a fost înfiinţat în anul 1980. În cele şapte încăperi sunt păstrate documente privind istoricul casei şi al personalităţilor care au locuit aici, precum și obiecte și documente originale aparţinând marelui scriitor.
10. Muzeul Memorial „Vasile Alecsandri” din Mirceşti
Sursă foto: Wikipedia
Muzeul memorial „Vasile Alecsandri” de la Mircești este amenajat în casa în care a locuit Vasile Alecsandri între anii 1866-1890. În această casă modestă scriitorul român a compus o parte însemnată a operei sale literare.
Conacul familiei Alecsandri din satul Mircești a fost construit între anii 1861-1867 după propriile planuri ale poetului și ale soției acestuia, Paulina, într-un parc cu stejari, nuci seculari și lilieci, toți plantaţi de Alecsandri.
După moartea scriitorului, în anul 1890, casa i-a rămas moştenire soţiei acestuia, Paulina Alecsandri, care la rândul ei a lăsat-o nepoatelor sale, Elena și Margareta Catargi. În cele din urmă, în anul 1914, casa a fost donată Academiei Române care a amenajat aici un muzeu memorial, în scopul de a putea fi vizitată de publicul larg. Acesta cuprinde documente și obiecte care ilustrează viața cunoscutului poet român.
În afara Casei Memoriale „Vasile Alecsandri”, în curtea fostului conac a fost ridicat un mausoleu în care a fost strămutat sicriul cu osemintele scriitorului.
11. Ansamblul urbanistic Palas
Sursă foto: © Editor77
Ansamblul urbanistic Palas este unul dintre cele mai bune exemple ale faptului că modernul și clasicul pot sta alături fără a deranja privirile trecătorilor. Construit în apropierea Palatului Culturii – unul dintre cele mai frumoase și mai grandioase palate ale Iașului, cu o vechime de peste două secole – Ansamblul urbanistic Palas este inclus în topul celor mai moderne proiecte din România.
Construirea Ansamblului urbanistic Palas a început în anul 2008 și s-a desfășurat în decursul a 5 ani, până în anul 2012, în urma unui parteneriat public-privat între o firmă privată și Consiliul Local al Municipiului Iași. Întins pe o suprafață totală de 270 000 de metri, la poalele Palatului Culturii, acesta este compus din mai multe clădiri de birouri și de locuințe, un centru comercial (Palas Mall), o parcare subterană, o stradă dedicată comerțului stradal (Palas Shopping Street) și un parc splendid, întins pe o suprafață de 50 000 de metri pătrați.
Parcul este amenajat pe locul fostelor grădini ale Curții Domnești din Iași. Aici se pot observa încă obiecte și clădiri istorice din vechea grădină precum turnul de strajă al Curții Domnești, elemente din lemn sau jgheaburi. În parc mai este amenajat un lac, mai multe fântâni arteziene, un foișor și un spațiu unde se pot orgaiza concerte sau alte evenimente în aer liber.
12. Biblioteca „Gheorghe Asachi” din Iași
Sursă foto: Boredpanda.com
Biblioteca „Gheorghe Asachi” din Iași este una dintre cele mai frumoase bibliotecii din țara noastră și din lume, aceasta fiind clasată pe primul loc într-un top al celor mai frumoase 25 de biblioteci din lume, realizat de utilizatorii site-ului Bored Panda, una dintre cele mai apreciate comunități online din lume pentru iubitorii de artă, fotografie și design.
Biblioteca se află în interiorul Palatului Universității din Iași, clădire ridicată în anul 1860 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Clădirea, în care astăzi funcționează universitățile „Al. I. Cuza“ și „Gheorghe Asachi“, este construită în stilul eclectic, un stil ce domina arhitectura Europei secolului al XIX-lea.
Biblioteca „Gheorghe Asachi” a fost construită în perioada interbelică, mai exact în anul 1948, păstrându-se stilul arhitectural eclectic specific întregii clădiri, cu o singură excepție și anume faptul că, în locul încăperilor unitare, specifice acestui stil arhitectural, arhitecții vremii au preferat să combine mai multe elemente într-o singură încăpere. Aceasta a fost realizată prin unirea câtorva biblioteci și laboratoare deja existente în Palatul Universității
Ceea ce atrage cel mai mult la această bibliotecă este măreția arhitecturii și simbolistica folosită în realizarea ei.
13. Restaurantul Bolta Rece
Sursa foto: Casa Bolta Rece
Restaurantul Bolta Rece, astăzi situat în apropierea cartierului Copou, este unul dintre cele mai vechi localuri din Iași, datând încă din secolul al XVIII-lea, care își păstrează caracterul tradițional românesc și în zilele noastre. Ceea ce face celebru acest local și îl plasează în lista obiectivelor turistice care nu trebuie ratate din „capitala” Moldovei, este faptul că aici s-a legat prietenia a doi scriitori importanți ai literaturii românești: scriitorul Ion Creangă și poetul Mihai Eminescu.
Potrivit unui articol publicat de Adevărul, Ion Creangă și Mihai Eminescu s-ar fi întâlnit prima oară în acest restaurant și de atunci au legat o prietenie strânsă, frecventând foarte des Bolta Rece. Cei doi scriitori români petreceau aici foarte mult timp, atât unul în compania celuilalt, cât și împreună cu membrii cenaclului literar „Junimea”.
14. Catedrala Mitropolitană din Iași
Sursă foto: Wikipedia
Catedrala Mitropolitană din Iași este una dintre cele mai importante lăcașuri ortodoxe de cult din țara noastră. Acesta poartă hramul Sfintei Parascheva, Întâmpinarea Domnului și Sfântul Mucenic Gheorghe și este biserica catedrală a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, una dintre cele șase catedrale mitropolitane ortodoxe din România.
Biserica datează de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact lucrările de ridicare a acesteia au început în anul 1833 și s-au încheiat în anul 1887. Lăcașul de cult a fost construit din porunca domnitorului Mihail Sturdza, pe locul unde înainte se aflau două biserici mai vechi: Biserica Albă (din secolul al XV-lea) și Biserica Stratenia (din secolul al XVII-lea). Catedrala, construită în stil renascentist, are o formă dreptunghiulară cu câte o tură la fiecare colț. Aceasta este bogat ornamentată atât în interior, cât și în exterior, pictura sa fiind realizată de Gheorghe Tattarescu, un celebru pictor al vremii respective.
Ceea ce face atât de celebră această catedrală este faptul că aici se află moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, sfânta patroană spirituală a Moldovei. Moaștele sfintei au fost aduse la Iași de la Constantinopol în anul 1641, când i-au fost dăruite domnitorului moldovean Vasile Lupu în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat patriarhului Constantinopolului și au rămas aici până astăzi. Iniţial, moaștele sfintei au fost așezate în Biserica Sfinții Trei Ierarhi, însă după incendiul care a avut loc în anul 1888, acestea au fost mutate în Catedrala Mitropolitana din Iași.
Cuvioasei Parascheva îi sunt atribuite minuni și vindecări miraculoase. În prezent, de ziua sa, care se serbează pe data de 14 octombrie, la Iași are loc în fiecare an un pelerinaj la care participă mii de credincioși care vin aici pentru a se ruga la mormântul ei și pentru a-i atinge moaștele.
15. Podgoriile Cotnari
Sursă foto: © Geeorrge
Deși nu este tocmai un obiectiv turistic, Podgoriile Cotnari, aflate la nord-vest de Iași, merită vizitate atât datorită vinului de calitate superioară care se produce aici și a istoriei sale, cât și datorită peisajului superb pe care este întinsă podgoria de viță de vie.
Legendele spun că pe dealul Cătălinei, unde în prezent se întind podgoriile Cotnarilor, traco-geții cultivau strugurii încă de acum 2.500 de ani, din care făceau apoi vin, obicei pe care l-au transformat ulterior în tradiție. Primele atestări documentare despre existența podgoriei Cotnari datează din anul 1250 și de atunci obiceiul cultivării viței de vie pe aceste pământuri se păstrează neîntrerupt până în zilele noastre.
Cei care ajung aici întâmplător sau vor să afle care este procesul de realizare a celebrului vin, vor beneficia de un tur al Combinatului de vinificație și al cramei acestuia, o degustare a cinci probe de vin și la final, vor putea servi masa de prânz sau cina. Pe lângă aceste lucruri vor afla și istoria acestor meleaguri, a tradițiilor locului precum și despre modul în care se prepara vinul în timpuri străvechi.
Podgoriile Cotnari pot fi vizitate pe tot parcursul anului cu excepția campaniei de toamnă, care loc în perioada 1 septembrie – 27 octombrie, atunci când se strâng strugurii.
De asemenea, în Iași se găsesc şi alte obiective turistice de interes național. Printre acestea se numără Biserica Sfântul Nicolae Domnesc (cea mai veche clădire sfântă din oraş), Mănăstirea Golia, Catedrala Mitropolitană, Mănăstirea Galata, Biserica Sfinţii Atanasie şi Chiril, Mănăstirea Cetăţuia, Mănăstirea Frumoasă, Sinagoga Mare (inclusă pe lista monumentelor istorice şi considerată cel mai vechi lăcaş de cult evreiesc păstrat pe teritoriul Românie), Casa Memorială George Topârceanu, Casa Memorială Otilia Cazimir, Biblioteca Universitară Mihai Eminescu sau Primăria Iaşiului, cu sediul în Palatul Roznovanu.
Sursa Articol: bunadimineata.ro
- Published in Cultură
Știaţi că?? Eşti din Iaşi sau nu, ar trebui să ştii aceste lucruri!
Piata Unirii
Orasul Iasi este al doilea din Romania ca numar de locuitori, dupa Bucuresti?
Cele mai mari zece oraşe ale României concentrează aproximativ 20,9 la sută din populaţia ţării, iar Bucureştiul are cei mai mulţi locuitori, respectiv 1,94 milioane persoane, potrivit celor mai recente date comunicate de către Institutul Naţional de Statistică (INS).
Pe următoarele poziţii în Top 10 se află Iaşi (315.649 locuitori), Timişoara (312.113 locuitori), Cluj-Napoca (306.009 locuitori), Constanţa (302.040 locuitori), Craiova (298.643 locuitori), Galaţi (290.733 locuitori), Braşov (278.003 locuitori), Ploieşti (228.378 locuitori) şi Brăila (211.884 locuitori). (vezi detalii)
Prima carte tiparita in provincia istorica Moldova a aparut in Iasi la 1643?
Iasiul a fost incendiat de trei ori? Prima data, in 1513, au fost de vina tatarii, apoi otomanii in 1538 si apoi rusii in 1686.
Surse istorice sustin ca orasul a fost afectat de o epidemie de ciuma in 1734? Descoperiri arheologice recente sustin aceasta ipoteza.
Aici a fost capitala Moldovei timp de aproape 300 de ani (1565-1859)?
Cazarea la hotelurile din Iasi poate fi cu pana la 30% mai ieftina daca va rezervati online camera?
In 1930, numarul evreiilor ieseni reprezenta jumatate din numarul populatiei de origine romana? Erau atunci: 63.168 romani, 34.662 evrei, 980 germani, 918 rusi restul pana la totalul de 102.872 locuitori fiind reprezentat de maghiari, armeni etc.
Dupa Unirea Principatelor, cand capitala fost mutata la Bucuresti (1861), Guvernul Roman a stabilit plata unei compensatii banesti in valoare de 148.150 lei (nu a fost achitata insa)?
Palatul Culturii
In timpul ocupatiei Puterilor Centrale a Bucurestiului (decembrie 1916), Iasiul a redevenit pentru doi ani capitala Romaniei?
In 14 decembrie 1989 mai multi ieseni au fost arestati de Securitate pentru ca planuiau organizarea unei manifestatii anticomuniste? Aceasta informatie sta la baza propunerii orasului Iasi ca oras initiator al Revolutiei din 1989.
Cele 7 coline care dau renumele orasului se numesc: Sorogari, Repedea, Breazu, Cetatuia, Bucium-Paun, Galata si Copou-Aurora? Alt oras din lume ce se afla pe 7 coline este Roma din Italia.
Temperatura maxima inregistrata vreodata la Iasi este 40 grade Celsius, in 27 iulie 1909? Minima termitica este data de valoarea de -36.3 grade Celsius (1 februarie 1937).
Una din cele mai triste si sangeroase amintiri din istoria recenta a orasului o reprezinta Progromul din 27 iunie 1941? Pe durata a 3 zile, nu mai putin de 13.266 de evrei au fost ucisi de autoritatile de atunci.
Intre 1956 si 1977, populatia orasului s-a dublat? De la 112.977 pana la 265.002. Insa, intre 1992 si 2005 populatia a scazut de la 344.425 pana la 320.888.
Astazi, singura comunitate minoritara mai importanta este cea a tiganilor (rromilor): 1.2%?
Religia mozaica (caracteristica evreilor) aproape a disparut din pesiajul spiritual iesean? Foarte bine reprezentata in 1930, 34,47% din ieseni, ea a scazut dramatic in zilele noastre (mult sub 1%).
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” (1860) este cea mai veche institutie de invatamant din Romania?
- Published in Cultură
Sacrificiul unui primar al Iaşiului de altădată: şi-a pus bunurile gaj pentru teatru
Sacrificiul unui primar al Iaşiului de altădată: şi-a pus bunurile gaj pentru teatru
Mai mulţi edili de la sfârşitul sec. XIX au renunţat la proprietăţi pentru un spaţiu dedicat artei teatrale.
Însemnările istorice legate de naşterea Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, recent restaurat, scot la iveală gesturi admirabile ale primarilor care au ţinut frâiele Iaşiului în ultimele decenii ale secolului XIX.
„Travaliul” clădirii din centrul Capitalei Moldovei începe după tragedia din 1888, când teatrul din Copou a ars. Juristul Scarlat Pastia, primar al Iaşiului în perioada 1877- 1879, şi-a pus gaj bunurile pentru a face rost de bani şi pentru a amenaja un spaţiu adecvat continuării stagiunii. Astfel, până la finele lui 1888 spaţiul provizoriu era dat în folosinţă.
Sala amenajată din banii fostului primar Pastia avea avantajul de a fi în centrul oraşului, ceea ce o făcea mult mai accesibilă decât spaţiul distrus din Dealul Copoului, dar era de mici dimensiuni. Pentru a amenaja o clădire durabilă, primăria, condusă la acea vreme de Vasile Pogor, a solicitat bani de la Ministerul Culturii. Primeşte un împrumut de 800.000 de lei, iar pentru a face rost de teren primăria decide să renunţe la propria clădire, ce urma să fie demolată pentru a face loc teatrului. Administraţia locală se mută astfel în casa boierului Neculai Rosetti Roznovanu, unde funcţionează şi astăzi.
Legenda amplasării În 1892, Primăria decide contractarea arhitecţilor vienezi Ferdinand Fellner junior şi Hermann Helmer, care construiseră teatre în toată Europa. Solicitările consiliului comunal pentru viitorul teatru erau: „o sală de spectacole pentru 1.000 de persoane, cu parter, loje şi galerie, cât şi o scenă largă de 18-20 de metri şi lungă de 12-15 de metri cu mare înălţime, pentru ridicarea decorurilor”, consemnează istoricul Ion Mitican.
După îndelungi dezbateri privind amenajarea clădirii „consiliul comunal şi primarul V. Pogor stabileau definitiv aşezarea Teatrului cu faţa spre strada Ştefan cel Mare, lângă biserica Dancu şi pe axul Mitropoliei, între cele două clădiri urmând a se deschide, prin exproprieri costisitoare, un larg bulevard sau scuar.
Peste ani, neştiindu-se această hotărâre, se isca legenda că arhitecţii, fiind străini, nu s-au orientat şi l-au aşezat, din greşeală, cu spatele la strada Cuza Vodă”, spune acelaşi istoric. În 1893 se organizează licitaţia pentru construire, iar un an mai târziu încep lucrările. După doi ani se dă în funcţiune Teatrul Naţional „V. Alecsandri”, iar investiţia a costat în jur de două milioane de lei. Primarul Iaşiului la 1896, Nicolae Gane a spus la inaugurarea aşezământului cultural: „Prin redarea teatrului, s-a redat Iaşiului cultura„.
Căutări în arhive
Cei care au contribuit în ultimii ani la restaurarea clădirii din centrul Iaşiului spun că s-au găsit documentele originale ale arhitecţilor vienezi, iar că refacerea clădirii a respectat planurile iniţiale. „Documentarea pentru restaurare s-a făcut la Arhivele Statului din Iaşi şi Bucureşti, Biblioteca Naţională a Academiei Române şi Biblioteca Naţională din Viena. Au fost găsite documente originale, proiectul lui Fellner şi Helmer privind arhitectura sălii şi a exteriorului teatrului, inventarul cuprinzând sala, lojele şi cabina actorilor. Au fost studiate şi analizate documente legate de arhitectura şi interiorul teatrului gândite de Fellner şi Helmer, cu transformările pe care clădirea le-a suferit de-a lungul timpului. Au fost cercetate fotografii care au ajutat la restaurarea teatrului astfel că atât lucrările, cât şi dotările să fie cât mai aproape de forma originală„, a afirmat Aurica Ichim, directorul Muzeului „Unirii”.
Construit în doi ani, reabilitat într-un deceniu Lucrările de refacere a clădirii-simbol din centrul Iaşiului au fost recepţionate la începutul acestei luni, în prezenţa ministrului Culturii, Mircea Diaconu. Acesta a decretat Sala Mare a Naţionalului: „cea mai frumoasă din ţară„.
„Este ştiut în toată ţara că modelul de teatru este aici, la Iaşi. Dacă astfel de spaţii sacre există încă, trebuie să le iubim şi să le folosim. La Bucureşti nu există un asemenea spaţiu, sunt încercări minore, dar aşa ceva, nu. La Bucureşti nu avem un Teatru Naţional cu adevărat„, a spus Diaconu.
Cei care au lucrat constant, în ultimii patru ani, la restaurarea Teatrului susţin că cea mai importantă parte a vizat amenajarea sălii principale a Teatrului.
Cortina pictată de un maestru vienez
„Am înlocuit tot ce înseamnă partea superioară de după cortină. Toată instalaţia tehnică acum este mecanică, înainte era totul manual. Pe sub sală sunt instalaţii de sonorizare. La acest capitol, totul este la nivelul lui 2012, în măsura în care ne-a permis spaţiul. Cortina metalică este restaurată, la cea pictată nu s-a intervenit deloc, este cea originală„, a spus şeful de şantier Sebastian Todică.
În timpul restaurării s-au folosit 900 de decimetri pătraţi de foiţă de aur, iar pictura a fost refăcută pe o suprafaţă de 3.400 de decimetri pătraţi. Alte 42 de candelabre au fost restaurate, iar peste 200 au fost realizate după replici. În total, pentru amenajarea sălii s-au folosit 1.200 de metri pătraţi de pluş roşu, iar geamurile de sticlă din Teatru au fost înlocuite cu cele din cristal de Murano.
Lucrările la Teatru au început în anii ’90, dar din lipsă de fonduri au fost abandonate în nenumărate rânduri. Ultimele lucrări au început în 2009 şi au costat peste 12 milioane de euro. Au fost executate de firma Iasicon. Oficialii Naţionalului ieşean susţin că în toamnă stagiunea va fi deschisă cu piesa „Iaşii în carnaval„, de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija.
Sursă: Adevărul.ro
- Published in Cultură
Copoul, mahalaua aristocraților
Gradina Copou
Copoul, mahalaua aristocratilor din secolul al XIX-lea, marile familii boieresti s-au luat la intrecere pentru a obtine un loc de casa la bulevard. Copoul sau Podul Verde, asa cum i se spunea in vremuri, era cea ma frumoasa strada din Iasi, iar gradinile amenajate aici au fost scena care a pus in valoare vedetele vremurilor de altadata. Denumirea de Podul Verde nu a fost intamplatoare. Aceasta desemna o strada marginita de numeroase gradini elegante.
Strada Carol, aleea spre Copou 1931
De-a lungul vremii, mai multi domnitori au avut initiative de a extinde si a infrumuseta locul. Boierii au urmat sfatul domnesc si, in scurt timp, Copoul a devenit faimos. Dupa numeroasele incendii, de la inceputul secolului XIX, multi boieri au preferat sa-si recladeasca locuintele in zona Podului Verde, care, intre timp, fusese data circulatiei. Odata stabilite aici, familiile boieresti au dat posibilitatea Copoului sa se extinda si sa se infrumuseteze. Era un loc privilegiat, pentru ca pe aceasta strada locuiau cele mai de vaza familii boieresti.
Pe dealul Copoului au existat cladiri simbol ale Iasului, iar principalele repere institutionale erau Universitatea, Cazarma si Teatrul cel Mare de la Copou.
In cladirea Teatrului s-au jucat piese importante, cu actori francezi si moldoveni, din 1846 pana in 1888, cand un incediu cumplit a ars intregul edificiu. Cladirea teatrului a gazduit, pe langa spectacolele de teatru si numeroase concerte celebre, cum ar fi cel sustinut de Franz Liszt, dar si numeroase baluri mascate care faceau deliciul iesenilor in acele vremuri.
„Sunt romani care n-au fost niciodata la Iasi, desi n-ar trebui sa fie nici unul…” – Nicolae Iorga
- Published in Cultură
Se spune despre Iași că în dedesubtul fundațiilor puținelor case de epocă rămase aici, îngropate adânc în pământ și apăsate de blocuri comuniste și clădiri moderne, se află o mulțime de ruine ale așezămintelor ieșenilor de altădată, precum și tunelurile care făceau legătura între ele. Deși specialiștii ieșeni infirmă existența unor astfel de tuneluri, mulți locuitori ai Iașiului cred că ele sunt reale și datează din vremea lui Ștefan cel Mare.
Existența acestor presupuse tuneluri este legată de faptul că începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, ieșenii au început să își construiască pivnițe la case, acestea având nu numai rol de depozitare a alimentelor și a vinului sau a brumei de avere deținută, dar și rol de adăpost din calea jefuitorilor sau a invadatorilor. În scurt timp, majoritatea caselor de boieri sau de negustori aveau pivnițe, astfel încât, în unele locuri, ele au ajuns să comunice între ele. Specialiștii ieșeni susțin că fără această „strategie de supraviețuire” populația ar fi fost decimată fiindcă tătarii care atacau orașul ardeau totul în calea lor, iar în Iași, majoritatea caselor erau ridicate din lemn, paie și șindrilă.
Deși casa putea fi reconstruită, pivnița trebuia să rămână intactă, motiv pentru care volumul de muncă depus în construirea unui astfel de adăpost, dar și prețul plătit de boieri erau imense. Costul construcției unei pivnițe depășea valoarea casei, iar manopera era executată de pietrari la lumina unor făclii.
ISTORIA IZGONITĂ DE URBANIZARE
În timpul lucrărilor de modernizare ale Iașului, s-au descoperit ruine ale fostei Curți Domnești și ale altor așezăminte, precum și pivnițe adânc săpate în pământ, unele fiind păstrate și conservate, iar altele fiind stârpite de utilaje grele. S-a spus de multe ori că istoria Iașiului a fost mutilată prin nimicirea a ceea ce se afla în subteranul din capitala Moldovei, dar fără distrugerea lor, noile clădiri nu ar fi fost temeinice.
În estul Palatului Culturii, în locul în care se afla teatrul de vară, în anul 1960, s-au descoperit câteva ruine și ziduri de fundație ale Curții Domnești, care nu au fost păstrate în întregime, dar ele sunt și astăzi neacoperite. În schimb, ruinele aceleiași curți din partea vestică a Palatului Culturii au fost acoperite de clădiri moderne. Cu alte cuvinte, istoria a cărei mărturii erau zidurile unor construcții importante a fost înghițită de lăcomia urbanizării. Despre catacombele Curții Domnești circulă chiar și astăzi legende care spun că în întunecimea acestor locuri erau torturați păcătoșii vremii.
De asemenea, în timpul construcției Pasajului „Mihai Eminescu” din zona Fundației s-au descoperit două pivnițe prost lucrate cu piatra de Repedea, care nu au putut fi conservate deoarece nu s-a putut ajunge la ele în întregime.
Astăzi, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, în zona Cubului, există o intrare a unor astfel de catacombe. Aceasta este însă blocată de autorități din cauza unei crime care a avut loc la intrarea în tunel, în anul 2004. Aceste catacombe au fost salvate de arheologul Nicolae Pușcașu, care a oprit excavatoarele, el fiind un apărător al trecutului medieval moldovean și un îngrijitor al patrimoniului ieșean.
Alte ruine de acest fel s-au descoperit în zona Hala Centrală și în timpul construcției noului Palat al Justiției, inaugurat către sfârșitul anului 2014.
De la Palatul Culturii pornesc câteva sisteme de galerii subterane, dar acestea se întrerup după câțiva zeci de metri. Pentru a fi conservate, s-a zidit câte un perete pentru fiecare galerie, în speranța că degradarea acestora va fi oprită.
Pornind de la existența acestor galerii, s-au tras concluzii potrivit cărora din centrul Iașiului vechi ar porni tuneluri care străbat orașul, lucru care nu este tocmai adevărat. Harta Iașiului subteran rămâne o fantezie, iar lungimea acestor tuneluri nu poate fi determinată.
LEGENDE CRESTATE ÎN ZIDURI
Există, de asemenea, poveștile conform cărora de la Palatul Culturii, fosta Curte Domnească, se întindea un tunel tocmai până la dealul Cetățuii sau până la dealul Galata, dar aceste ipoteze nu au confirmare arheologică. Se mai spune despre aceste presupuse tuneluri că erau folosite de populație pentru a se retrage din calea cotropitorilor.
În cazul în care un astfel de tunel ar fi legat centrul Iașiului de Dealul Galata, acesta ar fi trebuit să treacă pe dedesubtul Bahluiului, dar, deși cursul râului era mai spre stânga în Evul Mediu, tot nu era posibilă construirea unui astfel de pasaj subteran. La fel, nici tunelul de la Iași până la Podu Iloaiei nu există, deși unii ieșeni mai cred asta și astăzi.
În afară de pivnițe, aceste tuneluri subterane provin și din fostul sistem de canalizare al orașului. În unele surse se precizează că în trecut apele se revărsau în locul în care astăzi se înalță impunătorul Palat al Culturii, loc care pe atunci se numea Heleșteul Domnesc.
Unele ramificații ale acestui sistem de canalizare sunt atât de mari încât prin ele se putea circula și cu barca. Acest lucru nu a putut fi dovedit fiindcă Apavital Iași nu are nicio evidență a sistemelor de canalizare de dinainte de 1900. Se crede însă că aceste tuneluri de canalizare ar fi existat de prin secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea.
O altă proveniență a galeriilor subterane ar putea fi cea a cramelor. Fiindcă Iașul este un oraș înconjurat de podgorii, s-au săpat adânc în pământ spații menite să depoziteze vinul, astfel fiind explicată existența ruinelor de pe dealurile Galata și Cetățuia. Între timp aceste spații s-au degradat, astăzi fiind vizibile numai câteva rămășite a ceea ce au reprezentat ele cândva.
Zvonurile tunelelor Iașiului circulă de mult timp în rîndurile cetățenilor, dar existența acestor galerii subterane nu a putut fi demonstrată și din cauza faptului că deși s-a scris despre istoria acestui oraș, nu au fost cuprinse toate aspectele. Adică, istoria a fost abordată din punct de vedere social, cultural, economic, etc., dar mai puțin arhitectural. De aceea, existența vestigiilor subterane ale Iașului nu are o mărturie scrisă. S-a pus chiar și problema introducerii acestor tuneluri sau pivnițe în circuitul turistic al orașului. Acest lucru nu este posibil fiindcă multe din ele au fost rase și sunt blocate sau prea fragmentate.
Ștefan cel Mare nu a străbătut niciodată galeriile subterane pentru a se întâlni cu Maria Rareșoaia, femeia cu care avea o relație extraconjugală. Faptul că orașul celor șapte coline este străbătut de tuneluri este, deci, o iluzie.
- Published in Cultură