Cum mi-am ucis soția
Unii oameni pot fi uciși și totuși ei există în continuare. Da. Poți săvârși o crimă fără a lăsa neapărat în urmă un cadavru.
Citește și: O poveste despre alegeri gresite, prioritati false si iluzii desarte.
Stau. În fața mea se află un pahar mare cu vin roșu. Alături, o sticla întreagă.
Altă dată, la masa asta mare, din lemn arămiu, stăteam alături de soția mea. Pe canapeaua uzată se juca fetița noastră cu părul ca mierea.
Acum totul e gol. Camere mari, pline de mobilier, însă goale.
Nu fac altceva decât sa îmi trăiesc soarta binemeritată.
În ziua în care a plecat de lângă mine, soția mea a urlat, privindu-mă, cu lacrimi in ochi:
– Ești un criminal! Mi-ai luat toată viața din mine, sufletul și fericirea mea au înghețat. Te urăsc din adâncul sufletului meu! M-ai ucis cu sânge rece!
Am crezut ca e o fază. Am crezut ca o să îi treacă. Am crezut ca va veni înapoi, așa cum o făcea de fiecare dată.
Primele săptămâni au trecut relativ ușor. M-am lăsat absorbit de muncă, iar zilele treceau pe nesimțite. Nopțile însă erau crunte. Deși in ultimii ani nu credeam că o mai iubesc, prezența ei mă completa și îmi făcea bine.
O iubeam. Iubeam însă, tocmai acea parte a ei pe care am ucis-o cu indiferența mea. Îi iubeam spiritul liber, zâmbetul fermecător, fericirea și candoarea cu care trăia fiecare clipă.
Când am cunoscut-o, eram doi studenți tineri, doi copii dulci, cu vise mărețe și teluri înalte. Învățam pe rupte, sperând la un viitor bun, împreună. Ea era o puștoaica slăbănoagă, cu părul lung, nu foarte des, de culoarea mierii de salcâm. Ochii ei căprui, înconjurați de gene lungi și negre, mă priveau cu timiditate la început, cu dragoste curată ani de-a rândul și cu o cumplită ură la final. O ură ce mă ardea precum un foc, ce știam ca nu putea fi stins nici cu cea mai pură apă.
Ce ne-a distrus? Distanța. O distanță fizică ar fi fost mai ușor de învins, însă noi am început sa ne distanțăm sufletește. Am început sa ma comport urât cu ea. Rece si nepoliticos, din soț iubitor i-am devenit călău.
Aveam clipe în care mă întrebam de ce am ales tocmai această femeie sa îmi fie soție, când aș fi putut să mă căsătoresc mai târziu. Să mă mai distrez câțiva ani. Să mă bucur de tinerețea mea și de libertatea de burlac. Să experimentez mai mult. Să ies la bere cu prietenii mei fără să mă întrebe nimeni când mă întorc.
Uneori, mă simțeam ca un copil așteptat acasă, de către mama lui.
Aveam senzația că muncesc doar eu și că ea nu e altceva decât o cheltuială. Nu își găsea ușor un job, iar eu preferam să o știu acasă, unde gătea și făcea curățenie. Până la urmă, măcar la asta s-a dovedit a fi bună. Era o gospodină desăvârșită.
Îmi spunea necontenit că visează la o carieră. Că își dorește mai mult de la viață. O ascultam, privind-o cu dispreț, în time ce gândurile mele zburau la facturile ce nu se plăteau cu vise. Oare nu vedea ce eforturi fac? Oare nu observa cât de mult muncesc? Cumpărasem apartamentul prin bancă și achitam ratele, facturile și cumpărăturile pentru casă, iar banii mei, atât de greu munciți, zi de zi, se terminau cu o repeziciune ieșită din comun.
În scurt timp, am început sa mă întreb ce pot sa fac pentru a câștiga mai mult. Eram un bărbat capabil, știam sa fac multe. La compania la care lucram eram un om de bază. Așa că am decis. Am obținut un credit cu care am deschis o fabrica de mobilier. Soția mea s-a bucurat mult pentru mine. În doar doi ani, lucrurile au început sa meargă mult mai bine, însă eu munceam până la epuizare. Ne-am mutat într-o casa mai mare, cu o grădină plină de pomi fructiferi si verdeață. Ea a rămas însărcinată.
Ajungeam seara târziu acasă, iar ea era mereu obosită. O durea câte ceva zilnic. O priveam și vedeam ca strălucirea începuse sa ii dispară complet. Ochii ei erau terni și plictisiți. Începuse sa se îngrașe iar zâmbetul ei se pierduse undeva in anii tinereții.
Dupa nașterea fetiței noastre, ne-am pierdut definitiv, iar eu mi-am găsit fericirea in brațele unei angajate din firmă. Regăseam în ea tot ce credeam ca a dispărut la soția mea. Zâmbete, prospețime și nopți fierbinți, acea micuță focoasa le avea pe toate. Voiam sa divorțez, nu o mai suportam în preajma mea pe consoarta mea. Mă agasa și mă scotea din minți cu fiecare gest pe care îl făcea.
Nopțile petrecute sub plapumă, cu tălpile afară, se transfomaseră, la un moment dat, in nopți pe care eu le petreceam în sufragerie, iar ea, in dormitor, cu copilul. Mângâierile, atingerile fierbinți de altădată se transformaseră doar săruturi scurte și reci, oferite mai mult din obligație.
Când am lovit-o prima oară, m-a privit fără sa spună nimic. A alergat la fiica noastră și a dormit în camera ei. Am auzit-o plângând toată noaptea, însă nu m-a clintit. Ce rost avea? Ce rost ar fi avut sa o liniștesc, când eu nu voiam decât sa o văd plecată?
A doua zi a plecat, împreună cu fetița.
Eram liniștit. Știam ca fata este bine, iar eu sunt, in sfârșit, un bărbat liber.
M-am dus la amanta mea, simțeam nevoia sa ii povestesc totul. Câteva săptămâni bune, soția mea a stat la părinții ei, iar eu mi-am satisfacut plăcerile și bucuriile mărunte, de om prost, alături de puștoaica cu care îmi petreceam timpul.
Însă ceva lipsea. Nu știam ce. După o ceartă puternică, am dat-o afară din casa mea pe puștoaica plină de efervescență și mi-am implorat soția sa se întoarcă. Iar ea s-a întors.
Cu toate acestea, nu am reușit sa ne apropiem din nou unul de altul. Ea voia sa lucreze, eu nu eram de acord. Oricum nu credeam ca este capabilă sa aibă un job bun. Ce știa sa facă, în afară de mâncare și curățenie? Făcuse degeaba o facultate și aveam o plăcere deosebită să îi amintesc la fiecare ceartă acest lucru.
Zâmbind amar, mă întreb și acum unde s-au pierdut acei doi copii ce s-au cunoscut acum douăzeci de ani, pe bancile reci ale facultății.
Ce s-a întâmplat cu mine? Pe ce cărare am plecat și cum de am ajuns să mă pierd? Nu am iubit nici banii și nici femeile nespus de mult. Am înșelat-o o singură dată, și atunci din curiozitate. Ea m-a iertat de fiecare dată când am supărat-o. Deși a plecat, s-a întors. Deși a suferit, a stat alături de mine. Până într-o bună zi, când a plecat pentru totdeauna. Nu a plecat fiindcă am alungat-o, nu a plecat fiindcă am înșelat-o, ci a plecat fiindcă nu era fericită.
Sunt oare un criminal?
Dacă un criminal își prinde victima in mrejele sale, o acaparează, iar apoi o otrăvește lent, atunci sunt unul.
Da, mi-am otrăvit soția cu gânduri rele, cu negativitate și cu propria mea răutate.
Da, mi-am ucis soția, ucigându-i spiritul tânăr și pur.
Soția mea cea blândă, cu ochii săi mari, calzi și păr precum mierea a murit. A murit o data cu omenia mea și cu dragostea noastră. Am îngropat iubirea noastră in uitare și suferință și am realizat că nu trebuie sa ți se oprească inima ca să fii mort. E suficient să nu mai iubești și să nu mai fii iubit.
- Published in Povesti de noapte
Povești cutremurătoare din orfelinatele groazei din România
Povești cutremurătoare din orfelinatele groazei din România
La mai bine de 27 de ani de la Revoluţie, orfanii încă mai reprezintă o problemă gravă a României, pe care autoritaţile o ascund. Au dispărut orfelinatele groazei din 1990, dar tragediile nu s-au încheiat. Povești cutremurătoare din orfelinatele groazei din România ale copiilor adoptaţi în anii ‘90 nu-i lasă să-şi vadă de vieţile lor. Se simt datori şi se tot întorc în România să-i salveze pe ceilalţi orfani blocaţi în sistem. Din 2001, adopţiile internaţionale au fost blocate şi de atunci numărul copiilor aflaţi în grija statului s-a triplat.
Astăzi sunt 60 de mii de orfani abandonaţi în sistem! Cel mai mare militant pentru drepturile orfanilor din România este Izidor. A fost salvat din orfelinatul groazei de la Sighetu Marmaţiei,la 11 ani. „Dacă aş fi rămas aici, în România, eu cred că eram acum pe stradă ori la casa de batrâni. Sau mort”.Salvarea lui a fost John Upton – un american devenit celebru după ce a dezvăluit lumii întregi grozăviile din centrul de irecuperabili de la Sighet. John a promis că va încerca să îl ducă pe Izidor în America. S-a ţinut de cuvânt. A salvat viaţa a sute de copii din România, orfani cu dizabilităţi severe. Pentru ei, adopţia internaţională a însemnat şansa la viaţă.
Erau copiii bolnavi, care se legănau, un obicei tipic orfanilor, pentru că nu au avut o mamă care să-i legene. În România erau declaraţi irecuperabili. În Statele Unite au început să ducă existenţe normale. Postul ABC din America le-a urmărit evoluţia. Izidor a avut şansă să spună „Mamă”, în 8 Octombrie 1991.
„Mama care m-a înfiat este cea adevărată. Pentru ce m-a crescut, a fost acolo pentru toată viaţa, pentru tot ce am făcut bun şi rău”, mărturiseşte Izidor.
Şase operaţii la picior, înotul şi diverse terapii i-au dat o viaţă nouă. În 2001 s-a întors pentru prima oara în România. I-a gasit pe câţiva foşti colegi la o casă de batrâni. A cunoscut-o şi pe mama care l-a abandonat la 6 luni în spital pentru că avea poliomielită. Izidor şi-a publicat povestea. „Abandonat pe viaţă” este titlul cărţii. Ţine conferinte şi în America. A realizat şi un film. În toate a cuprins strigatul de ajutor al orfanilor pe care i-a lasat în România.
„Trebuie să deschidă adopţia internaţională pentru copii bolnavi, cu dizabilităţi, da, este posibil” ( n.r. sa-i salveze), este convins Izidor.
Alex i s-a alăturat. S-a născut pe străzi, unde a şi stat cu mama lui, în primele zile de viaţă. Apoi, 2 ani a locuit la un orfelinat din Cluj, unde nimeni nu l-a mângâiat. A dezvoltat un retard mental şi tulburări de comportament. A fost adoptat la 2 ani de o familie din Germania. A absolvit un colegiu de matematică, este campion la pentatlon, vorbeşte germana, engleza şi studiază japoneza. Alex şi Izidor vor să schimbe legea adopţiei din România. În sprijinul lor au trecut oceanul şi Jones din Canada şi Veronica din America.
„Mi-aş dori să salvez fiecare copil de aici. Şi, uneori, mi-aş fi dorit să nu fi fost adoptată, pentru că simt că nu am meritat-o şi că aş fi putut salva viaţa altei persoane în locul meu. Iar pentru copiii care nu sunt adoptaţi, mi-aş dori să primească dragostea şi afecţiunea pe care am avut-o eu”, spune Veronica Clark. Abandonată de părinţi la câteva luni în spital, bolnavă, până la 4 ani şi jumătate deja trecuse prin două orfelinate.
„Eu şi alţi copii am fost hraniţi puţin, eram malnutriţi şi nu aveam afecţiune, nu eram iubiţi”.
Veronica şi-a găsit şi mama biologică în Râmnicu Sarat. Femeia care a abandonat-o i-a mai dat o palmă. Nu a vrut să o vadă! Studentă la o universitate de artă din America, Veronica face voluntariat în România. Ca şi Jones, care acum lucrează cu copii cu dizabilităţi.
„România ne leagă. Şi ceea ce ne aduce şi mai mult împreună este faptul că ne pasă de ţară şi ne pasă de orfanii ei. Vreau să aibă un viitor mai bun”, explică Jones. Jones a fost adoptat la doar 2 luni. A avut o copilărie frumoasă în Canada. A terminat si facultatea.
Mărturiile unor tineri abandonați de părinți în Orfelinatul Groazei, cum a fost numit Spitalul de Neuro-Psihiatrie din Siret, sunt cutremuratoare.
Acum, sunt adulți cu sechele lăsate de medicamentele puternice pe care le primeau în copilarie, fără noimă. Practica inumană denunțată de Gazeta Sporturilor nu se limita la centru de plasament din Brasov, ci se pare că e veche de zeci de ani și generalizata. Copiii abandonați, cu tulburări de comportament, primeau medicamente destinate bolnavilor psihic, care ii transformau în “legume”.
În urmă cu 30 de ani, Vasile a fost abandonat de părinti la Spitalul de Neuro-Psihiatrie din Siret, județul Suceava.Instituția avea la acea vreme 500 de copii internați, dintre care, spune el, numai jumătate aveau probleme psihice. Restul erau ținuți în sistem de orfelinat. Vasile povestește că, pentru că era un copil vioi, primea pastile si injecții care îl “făceau cuminte”.
Vasile Dohotaru, victima: “Am fost batut, legat, pastile zi de zi, pentru că fugeam afară, pe aici prin curte. In jumatate de ora adormeam, nu știam ce-i cu mine, nu voiam să mănânc, voiam doar sa dorm. Cât timp am stat aici, de la 3 la 18 ani, am luat medicamente.”
Grav e că pacientul resimte și în prezent efectele narcolepticelor primite in copilarie.
Vasile Dohotaru, victima: “Mi-au afectat ficatul, prostata. Imi doresc foarte mult copii și acum nu mai pot din cauza pastilelor, din cauza a ceea ce am trăit în spitalul acesta. Am fost la medic si mi-a zis ca din cauza asta.”
O tânără a trecut printr-un tratament similar. Mărturiile ei sunt tulburatoare: “Eu am ajuns bine și de acolo am ieșit cu probleme. A fost greu pentru că ne dădea pastile cand eram agitati, cand plangeam. Dadeau și injecții, eu am gropi în picioare, m-au desfigurat, am ramas cu cicatrice.”
La fel a patit si un barbat internat in acelasi loc in care copiii nu primeau atentie, ci medicamente:
“Dimineața când ne trezeam, venea asistenta, îmi dădea picaturi, in 5 minute adormeai. Mă amețea capul, am ieșit la toaletă și am căzut. Punea in mâncare și în ceaiul de dimineața. Ne lua somnul, mai ales când mergeam la scoala.”
Aproape 60 de mii de orfani trăiesc pe cheltuiala statului. În centre de plasament sunt exact tot atâţia copii ca în 2001, când guvernul a blocat adopţiile internaţionale printr-un moratoriu. Cu toate acestea, doar 4.000 de orfani au fost declaraţi adoptabili. Statul nu are timp să dea explicaţii de ce numărul orfanilor a crescut de când au fost blocate adopţiile internaţionale. Gabriela Coman, directoare a Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Copilului şi Adopţie, a răspuns în scris realizatorilor Reportajelor Telejurnalului că este prea ocupată. După insistenţe au fost obţinute răspunsuri la 36 de întrebari – o radiografie a sistemului în care sunt blocaţi orfanii. Statistici reci şi răspunsuri seci, oficiale.
Autoritatea Naţională pentru Drepturile Copilului recunoaşte că blocarea adopţiilor internaţionale „a avut la bază o serie de solicitări din partea Parlamentului şi Comisiei Europene, care în procesul de negociere a aderării noastre la UE au acordat acestei tematici o atenţie specială”.
Sursa: stiri.tvr.ro
- Published in Social