Istoria uneia din celei mai vechi străzi ale Iașiului și poveștile ei
Istoria uneia din celei mai vechi străzi ale Iașiului și poveștile ei.
Anii ’30
În trecut purta denumirea de Uliţa Veche (numită mai târziu, după pavare, Podul Vechi) a fost artera principală a Iașului prin anii 1500 și făcea legătura cu Dealul Sărăriei, dezvoltarea aceste artere începe pe la anul 1583 cand câțiva călugari greci veniţi de la mănăstirea Sf. Sava de la Ierusalim însă cu origini din ținuturile Moldovei au venit înaintea domnitorului Petru Şchiopu, voievod şi domn al Moldovei cu rugamintea de a le da un loc ptr a ridica o biserică. Calugarii au ridicat o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, precum şi un grup de chilii, formând astfel o mănăstire. După instituirea mănăstirii, se trece la construirea primului său lăcaş de cult. Noua mănăstire a fost pusă sub ocrotirea mănăstirii Sfântului Sava cel Sfinţit, de lângă Ierusalim, de la care va prelua şi numele ulterior. In 1624 mănăstirea este incendiată de tătari în totalitate iar la un an după, terenul de sub biserică se surpă din cauza fundației precare facută la construirea ei și duce la o degradare toatală, se ia decizia de a se reconstrui de la 0. Noul ctitor este postelnicul Ioan (Enache) Caragea, grec de origini înrudit prin alianţă cu mari familii levantine, precum şi cu domnul de atunci al Moldovei, Radu vodă Mihnea, nepotul lui Petru Vodă Schiopul, în această formă, biserica va rămane până în zilele noastre. După anul 1911 Ulița Veche își schimbă denumirea în actuala Str. Costache Negrii, și era locuită în mare parte de populaţie evreiască, multă si nevoiaşă. Cumpăraseră fostele bolţi armeneşti şi le umpluseră cu ateliere de lemnărie, fierărie, cojocărie, cizmărie şi croitorie, unele dinspre Târgu Cucului fiind slujite de bătrânii croitorii sau peticari.
Târgul fiind plin de sărăcime şi lipsind locurile de muncă aducătoare de venituri, dughenile „cu haine vechi” dinspre Târgu Cucului, ca şi acelea „second hand” din zilele noastre, erau salvarea multor truditori şi aveau mare dever. Culese din ogrăzile celor bogaţi ori ale celor plecaţi în împărăţia cerului înveliţi doar într-un giulgiu, după canoanele religiei mozaice, sau cumpărate de telalii care cutreierau târgul strigând „Haine vechi!!”, spălate, cusute, ţârâite de bătrâne cu două rânduri de ochelari pe nas, alteori „întoarse”, călcate, parfumate şi puse pe umeraşe, vechiturile păreau ca noi. Fapt pentru care mulţi târgoveţi, împunşi de nevoi, se îmbrăcau toamna, cu bani puţini, în strada Costache Negri, iar primăvara, până începeau lucrul, ca sa aibă de pâine, se dezbrăcau tot acolo, vânzând mai întâi paltonul şi apoi „jăchetul”, jiletca, căciula pentru câţiva leuţi. Nu mai vorbim de studenţii săraci – mai ales de la ţară. Îmbrăcămintea fiind pe vremuri scumpă, motiv pentru care se „întorcea”, când aveau vreo festivitate deosebită, studenţii intrau în asemenea prăvălii, lăsau hainele rărite la coate şi subţiate la genunchi, dădeau diferenţa cuvenită şi plecau înnoiţi. Costumul părăsit, curăţat, reparat, bazonat sau întors, devenea şi el „nou”, aşteptând, pe un umeraş, alt client. Dacă nu aveau bani pentru schimb, vizitau măcar o curăţătorie „rapidă” din preajmă, lepădau „ţoalele” şi vârâţi într-o prostire (cearşaf) răsfoiau nişte reviste până ce meşterul le curăţa la aburi, le usca iute într-o etuvă, după care, împreună cu nevasta, cusătoreasă pricepută, le întrema, eventual le bazona. De aceea croitorii din strada Costache Negri, foşti croitori celebri pe străzile centrale, în tinereţe, erau socotiţi „artişti ai acului”, putând da alură de „costum” cine ştie cărei vechituri peticite.
Pe strada Costache Negri existau şi câteva cafenele nevoiaşe, în care iarna, pe viscol, cei „bogaţi” se lăfăiau sorbind, tacticoşi, un ceai sau o cafea citind jurnalele înrămate pe mese, iar cei cu buzunarele goale se încălzeau pe o bancă, într-un colţ, mulţumind stăpânului că-i primeşte şi uneori le dă şi câte o căniţă cu apă fierbinte, numită uncrop, băutura multor târgoveţi de pe vremuri.
Pe la mijlocul străzii, dincolo de mănăstirea Bărboi, în lanţul de clădiri joase funcţionau câteva „magazine” cu mobilă „nouă şi veche”, de fapt străveche dar „înnoită”, de unde tinerii familişti rostuiau cu câţiva zeci de lei vreun şifonier năpădit de carii, vreo dormeză cu telurile reşapate sau o cornişă pentru perdele, pe care negustorul o meşterea în câteva minute, fericit că vindea ceva făcut de mâna lui.
Pe la mijlocul uliţei, la numărul 41, în dosul unor bolţi cu arcada prăbuşită, se ascundeau, uitate, în anii războiului, zidirile hărtănite ale fostului „Han Misir”, ce purta amintirea străvechiului „Kervan Serai”, locul de popas al caravanelor venite la „Vama Broştenilor”, ruptă din aceea de la Sfântul Lazăr şi aşezată pentru o vreme în preajma Mănăstirii Sfântului Sava (1820). Avea ograda cuprinzătoare cam vizavi de Uliţa Armenească (Strada Armeană), pe unde coboară acum toboganul maşinilor în piaţa subterană şi este uşa Halei centrale.
Stăpânit cândva de căminarul Botez, prin iunie 1841, îl cumpărau fraţii Gheorghe şi Ion Misir, negustori botoşăneni (C. Botez şi A. Pascu, „Prin hanurile Iaşilor”), care îl modernizau şi-l transformau în locantă de categoria I, înzestrându-l cu crivaturi din fier şi punând pe foc vechile paturi din lemn cu mindire – puierniţe de ploşniţe ce mâncau de vii clienţii ospeţiilor de odinioară, transformându-le nopţile în priveghi.
Aşezarea în spatele vechii hale îi aducea sumedenie de clienţi din rândul boiernaşilor provinciali, strânşi la pungă şi mânaţi de treburi la capitală. Ca ospeţia să nu-i coste nimic şi să le şi mai şi rămână parale pentru cumpărături şi o pălărie nevestei, aduceau în trăsură curcani, afumături, brânzeturi, miere, dulceţuri, ceară, ţelină, bunătăţi ce se cumpărau pe dată de negustorii străzii cu întrebarea, incitantă, pe buze: „Aveţi ceva de vânzare?”
La hanuri, pe vremuri, se făceau schimburi băneşti iar negustorii veniţi din alte părţi deschideau expoziţii cu mărfuri ale caravanelor orientale. Fiind departe de ochii zapciilor stăpânirii, luxoasa locantă era şi sediul de întâlnire discretă al tinerilor „bonjurişti” ce doreau primenirea rânduielilor ţării în primăvara anului 1848, nemulţumiţi de cârmuirea avară a domnitorului Mihalache Sturza.
Trecut prin august 1863 de Gh. Misir nepotului Gavril (Gabriel) Ivan Misir, cu vreo 2050 de galbeni, doritor de înnoire, acesta cerea Primăriei dezlegare să repare „şirul de odăi aflătoriu în ograda hanului ce am aice in despărţirea a 4-a precum şi a cârpi acoperişul lor”. Cu toate că „arătatele odăi” erau pe temelii de piatră şi cu pereţii din cărămidă, arhitectul oraşului, C. Kugler, nu învoia repararea acoperişului cu şindrilă „nedemnă de centrul târgului”. („Eforia oraşului Iaşi”)
Trecut în alte mâini, prin 1897 se numea „Otelul Stihi”, după numele noului stăpân G. C. Stihi, care cerea şi el autorizaţie să întremeze acareturile pârjolite de un incendiu, şi-l vindea altui fericit, prin 1906, cu titlul pompos: „Hotelul Stihi”.
Anii ’80
Articol de Țugui Florin cu preluari din Ion Mitican
Foto: Țugui Florin(Arhivă personală).
- Published in Local
Un colț de rai, Mănăstirea Hadâmbu!
Manastirea Hadambu
Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România, întemeiată de boierul grec Iani Hadâmbul în anul 1659 în satul Schitu Hadâmbului, comuna Mironeasa (județul Iași). Mănăstirea se află la o distanță de 30 de kilometri de municipiul Iași.
Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, cu cod LMI IS-II-a-A-04242 și este alcătuit din următoarele 3 obiective:[1]
- Biserica „Nașterea Maicii Domnului” – datând din perioada 1659, având codul IS-II-m-A-04242.01
- Turnul de intrare – datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.02
- Zidul de incintă – datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.03
Istoric
Fondarea mănăstirii
După unele documente domnești, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit în februarie 1659 boierului grec Iani Hadâmbul, fost chelar, un loc „în pădurea Iașilor, la Dealul Mare”, pentru a construi o biserică cu hramul „Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu”. Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moșii în județele Iași și Vaslui, numai în Iași având 22 dughene, locuri de case, pivnițe de piatră pe Ulița Mare, case în Târgul vechi de jos.[2]
Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”.[3] Acest lucru reiese și din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou.
Deasupra ușii de la intrarea în biserică se află o pisanie în limba slavonă, dăltuită în piatră, cu următorul conținut: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a înnoit și făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbul, în Codrii Iașilor, la Dealul Mare, unde este hramul Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu, în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7168 (1659), septembrie 8”.
Mănăstirea care s-a numit „Hadâmbu”, după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreția veche, zidul de incintă (cu trei turnulețe de colt rotunde) și turnul-clopotniță prin care se face intrarea în incintă.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. Așezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependență până la secularizarea averilor mănăstirești (1863). Schitul a fost prădat de două ori: în anii 1661 și 1671. Patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului a pus Mănăstirea Hadâmbu sub ascultarea Mănăstirii „Sfântul Sava” din Iași (închinată și ea la Ierusalim), care administra averile din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Ulterior, începând de prin anul 1734 Mănăstirea de pe Dealul Mare este amintită în documente ca metoh al Mănăstirii Galata (închinată și ea Sfântului Mormânt). Biserica a fost reparată în anul 1780, după ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii.[3]
La Mănăstirea Hadâmbu au viețuit mai multe generații de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea.
Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani. În primul deceniu al secolului al XX-lea, istoricul N.A. Bogdan găsea aici „o biserică veche în ruină, cu ziduri mari încunjurătoare, străpunse de metereze, și cu o clopotniță grosolană, dar care’ți impune respect; (…) azi este totul într’o stare din cele mai de plâns; și doar mangalagiii de prinprejur, când pornesc cu carul încărcat spre târg să’și vândă marfa, de’și mai arunc privirea cătră corpul bisericei, și’și fac câte o cruce, murmurând un „Doamne-ajută!”[4] În anii ’30 ai secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga găsește aici aceeași stare de degradare: un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperișul de șindrilă spartă, loc tocmai bun pentru școală.
Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, aici stabilindu-se primii călugări români, în frunte cu ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974). Aceștia au reparat acoperișul bisericii, au reparat bolta și au consolidat o parte a zidurilor lăcașului de cult cu cărămidă, după cum se vede și în zilele noastre.
Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desființată. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguț a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porții servind și de clopotniță, plus construcții anexe aflate în ruină.
Redeschiderea mănăstirii
Biserica nouă
Aflată pentru a doua oară în părăsire, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când, din încredințarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, a fost numit ca stareț protosinghelul Nicodim Gheorghiță. Mănăstirea și-a mărit de cel puțin trei ori suprafața pe care o deținea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de cinci hectare de pământ.
După redeschiderea mănăstirii s-au construit mai multe clădiri printre care o biserică nouă cu hramul „Acoperământul maicii Domnului”, un arhondaric de dimensiuni mari, o stăreție, un agheasmatar, un magazin bisericesc, un muzeu, o fermă zootehnică, un bazin de apă, trei fântâni șu un zid de incintă; de asemenea, s-au împodobit cu pictură și mobilier ambele biserici. Toate acestea au fost realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioșilor (donații și sponsorizări), printre care și a unor oameni politici și de afaceri din județele Iași și Suceava, cum ar fi deputatul social-democrat Valer Dorneanu. Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuți, fiind donate de câțiva credincioși din orășelul Crasna, o localitate situată nu departe de Vicovul de Sus.[5] De asemenea, s-a asfaltat drumul pnă la mănăstire pentru a face accesibilă ajungerea pelerinilor la mănăstire.
În ziua de 22 ianuarie 2003, la ora 19,30,[6] a izbucnit un năprasnic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii. În acest incendiu a murit tânărul Nicușor Leuca, de 17 ani, originar din Vicovu de Sus (județul Suceava) care, după cum a comunicat un bun cunoscător al locurilor, scriitorul Claudiu Paradais, frecventa de copil mănăstirea, unde, de câte ori venea își îndeplinea, cu mare conștiinciozitate, ascultarea de paracliser, năzuind să devină el însuși monah aici. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărțile și obiectele bisericești adăpostite într-o magazie, cu excepția Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni.[7] Din cauza drumului greu accesibil, a poleiului de pe drumul forestier și a înclinației pantei, cele trei autospeciale cu apă au ajuns cu greutate după două ore de la izbucnirea incendiului. Din primele cercetări efectuate a reieșit că incendiul a pornit de la supraîncălzirea unui coș de evacuare, care nu a fost protejat termic.[8]
Biserica veche a fost reconsolidată, i s-a făcut un nou acoperiș în stil moldovenesc, o nouă catapeteasmă, precum și un nou baldachin pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. De asemenea, a fost consolidat și turnul clopotniță.[9] La 11 octombrie 2009, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la atestarea documentară a bisericii vechi, lăcașul de cult cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost resfințit de un sobor de preoți în frunte cu mitropolitul Teofan Savu al Moldovei și Bucovinei, episcopul Vincențiu Grifoni al Sloboziei și Călărașilor și Calinic Botoșăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.[10]
La sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea s-a construit o biserică nouă, de mari dimensiuni, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradițional ștefanian. Noul lăcaș de cult a fost pardosit cu marmură de Rușchița, prelucrată în atelierele de la Holboca (județul Iași), iar pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco de către profesorul Vasile Buzuloiu din București și apoi de ucenicul său, Vasile Gheorghiță.
Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” a fost sfințită la 8 septembrie 2008 de către IPS Teofan Savu, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului și PS Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Hușilor, înconjurați de un sobor de 45 de preoți și diaconi. La acest eveniment au luat parte peste 10.000 credincioși din întreaga țară.[11] Cu acest prilej, mitropolitul Teofan a acordat „Crucea Moldavă“ – pentru clerici starețului Nicodim Gheorghiță, precum și mai multe distincții pentru cei care au sprijinit construcția noii biserici: „Crucea Moldavă“ – pentru mireni pentru familiile lui Costică Postârnac, Victor Norocea, Artemie Tălmaciu, Romică Sofronea și Cezar Cobuz și distincții de vrednicie altor binefăcători ai așezământului monahal.[12]
În prezent, la Mănăstirea Hadâmbu viețuiește o obște de 10 călugări, care împletește rugăciunea cu activitățile gospodărești. Pelerinajele de hramul mănăstirii (8 septembrie) atrag aici mii de credincioși.
Arhitectura complexului
Manastirea Hadambu
Arhondaricul
Mănăstirea Hadâmbu este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Zidul de incintă are un plan dreptunghiular, fiind prevăzut la colțuri cu turnuri circulare, specifice construcțiilor cu funcții de apărare (cetăți) din acea vreme. Turnul de la intrare avea atât rol de turn de intrare, cât și de clopotniță.
Biserica mănăstirii, purtând hramul „Nașterea Maicii Domnului”, este de proporții reduse și prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută și are pereții cu chenare gotice.
Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină împrejurimile. În demisolul bisericii s-a un paraclis, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, celebrat în fiecare an la 6 decembrie.
Un alt element component al ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu este clădirea arhondaricului, proiectată de arhitectul Bogdan Negoiță, care se distinge prin proporțiile sale monumentale și prin aspectul său palatinal. Acoperișul a fost realizat de către meșteri din satul Oglinzi (județul Neamț), iar învelitorile clădirilor, din tablă de cupru, au fost executate de meșterul Ion Lică și de ucenicii săi din Târgu Neamț. Fiind de proporții foarte mari, arhondaricul dispune de un număr mare de locuri de cazare, având posibilitatea să adăpostească un număr de 500 pelerini.
Obiecte de cult
Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală și prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni. Această icoană a fost pictată în anul 1938 de către preotul romașcan Octavian Zmău și donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstirii în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii.
Ulterior, această icoană a fost ferecată în argint de către meșterul Ion Contfas din orașul Târgu Neamț. Coroanele Mântuitorului și Maicii Domnului sunt din aur, decorate cu pietre prețioase, rubine, safire și smaralde, acestea fiind donate de familia Constantin, Roxana și Elena Amariei din Piatra Neamț.[12]
Din această icoană a izvorât mir în diferite ocazii. În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat, apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir. La 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal. În ziua de 20 august 1995 a curs mir continuu, timp de circa 7 minute. În vara și toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât și din veșmintele Maicii Domnului. Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiță de aur și s-a amplasat un paravan protector din sticlă.
De asemenea, și din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul izvorâște mir. Această icoană a fost donată bisericii de către soții Gabriela și Sabin Drânceanu, odată cu instalarea unei noi catapetesme. Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la 9 ianuarie.
Manastirea Hadambu
Sursa: ro.wikipedia.org
- Published in Cultură
Un profesor ieșean a câștigat premiul „EUROINVENT 2017”
Un profesor ieșean a câștigat premiul „EUROINVENT 2017”
Sâmbătă, 27 mai, s-a încheiat cea de-a noua ediție a Salonului de inventică „Euroinvent”, care a adus la Iași peste 500 de invenții ce aparțin cercetătorilor din peste 30 de țări. Gala de premiere a inventatorilor a avut loc, începînd cu ora 14.00, în „Sala Voievozilor” de la Palatului Culturii din Iași.
În cadrul festivității de premiere, fiecare instituție parteneră a acordat un număr diferit de premii,
La final assoc. prof. Marian Silviu Poboroniuc, de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIAȘI), a primit „Marele Premiu Euroinvent”, în valoare de 10.000 de lei, oferit de fundația „Dan Voiculescu”. Invenția sa poartă numele de „Mechatronic glove” (n. red. mănușa mecatronică) și este destinată persoanelor cu dizabilități.
„Este o onoare pentru noi. Indirect vor beneficia de acest premiu pacienții noștri pentru recuperare locomotorie. Acest premiu ne va stimula și cu siguranță vom dezvolta noi produse pentru acești oameni care merită o viață mai bună”, a declarat assoc. prof. Marian Silviu Poboroniuc.
De asemenea, în fața celor peste 250 de participanți, a fost acordat și premiul pentru știință, care a revenit unei echipe de cercetători de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.
Premiul din partea Consiliului Național al Rectorilor a fost acordat profesorului univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin. De asemenea, prof. univ. dr. Ion Sandu, cel care a pus bazele Salonului de inventică „Euroinvent”, a primit medalia Academiei de Științe a Moldovei.
Premiul pentru cel mai în vîrstă inventator i-a fost oferit profesorului Vasile Lupu.
Universitatea Tehnică a Moldovei i-a premiat pe tinerii care fac parte din proiectul „T.U.Iasi Racing”, pentru monopostul (n. red. mașina de curse) pe care l-au construit.
Euroinvent 2017 a fost deschis oficial pe 25 mai, în Sala „Henri Coandă“ de la Palatul Culturii, acolo unde Maricel Popa, președintele Consiliului Județean Iași, le-a oferit organizatorilor, din partea instituției pe care o conduce, Premiul „Cucuteni 5000”, în semn de apreciere.
Pe toată perioada derulării salonului (25-27 mai), a fost deschisă expoziția cu peste 500 de invenții și proiecte inovative, aflată la parterul și la etajul Palatului Culturii.
Euroinvent 2017 a fost organizat de TUIAŞI, Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Pentru Protecția Mediului, Complexul Muzeal Național Moldova Iași, UMF Iași, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, UNAGE Iași și Universiti Malaysia Terengganu. Organizatorii au anunțat că următoarea ediție a Salonului de inventică va avea loc în 2018, în perioada 17-19 mai.
Sursa: www.cuzanet.ro
- Published in Local
O tânără din Iaşi a câştigat o importantă bursă de la Google
O tânără din Iaşi este una dintre câştigătoarele prestigioasei burse Women Techmakers. Numele ei este Oriana Oniciuc, studentă la Facultatea de Informatică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Tânăra va participa pe timpul verii la workshopuri organizate cu angajaţi Google.
Potrivit oficialilor Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, Oriana Oniciuc, studentă la Facultatea de Informatică, este una dintre câştigătoarele bursei Women Techmakers Scholar Program. Acesta este un program financiar şi educaţional oferit de Google pentru încurajarea femeilor să aleagă o carieră în domeniul tehnologiei. Astfel, tânăra va beneficia de o bursă de 7.000 de euro, precum şi de integrarea într-un program de vară de tehnologie. Acolo va avea posibilitatea să cunoască angajaţi Google, să participe la workshopuri şi să se întâlnească cu bursierii Google de pe alte continente.
Oriana Oniciuc este în prezent studentă la Masteratul de Studii Avansate în Informatică, în anul I. S-a implicat, încă din primul an de facultate, în activităţile Asociaţiei Studenţilor Informaticieni Ieşeni şi în majoritatea evenimentelor organizate de Facultatea de Informatică. A participat la concursuri de matematică şi algoritmică, iar pe toată perioada studiilor de licenţă a fost student reprezentant în Senatul UAIC.
„Sper ca prin oportunitatea oferită de Google să apară mai multe şanse pentru studenţii din domeniile tehnice din UAIC. Pentru mine, bursa va fi un imbold în continuarea studiilor” a spus Oriana Oniciuc
Programul Google se va desfăşura în vara anului 2017, la Londra. Bursa dedicată femeilor în tehnologie a fost instituită de Google în memoria Anitei Borg (1949 – 2003). Aceasta a fost una dintre celebrele femei din domeniul tehnologiei, care, în timpul vieţii sale, a fost un militant puternic al necesităţii implicării femeilor în acest domeniu. La bursa Google au putut participa studente înscrise la o universitate recunoscută, în domeniul informaticii sau tehnologiei, care au dovedit atât performanţă academică, cât şi capacitatea de a inspira alte femei de a alege domeniul informaticii.
Tot în această vară, Oriana Oniciuc va urma un stagiu la CERN, unde a fost selectată să participe în cadrul unui proiect de Data Quality Monitoring.
Sursă: Adevărul.ro
- Published in Local
Cea mai simplă metodă pentru a scăpa de depresie: ieşi din casă!
Scapă de depresie. Fiecare dintre noi are momente în viaţă în care simte că totul se prăbuşeşte. Măcar o dată în viaţă se întâmplă să ne lovim de diferite piedici care ne pot opri de la drumul nostru în viaţă, la care am muncit atât de mult timp.
Aceste momente ne fac să vrem să renunţăm, ne mănâncă toată energia şi ne lasă fără chef, fără motivaţie şi fără drag de lucrurile care, odată, ne plăceau.
În opinia psihologului Andra Tănăsescu, astfel de momente dificile nu sunt, în fapt, nimic altceva decât semnale oferite de viaţă, prin intermediul subconştientului nostru, că avem nevoie de o pauză, în care să ne deconectăm de la micile probleme.
„Pe parcursul vieţii, conştientul ne tot alimentează cu mesaje că totul trebuie luat în serios, că nu avem nevoie de pauze, că actualul loc de muncă este ceea ce ne dorim, chiar dacă ne termină psihic, că rutina este bună şi trebuie să ne ţinem de ea până la pensionare, şi chiar şi după ea. La un moment dat, subconştientul nostru clachează şi construieşte scenarii, aparent dăunătoare, dar care au ca scop final, deconectarea noastră.” explică psihologul Andra Tănăsescu.
Și pentru a elimina rutina din viața noastră există o metodă prin care mulți au reușit și încă reușesc: dansul latino!
Orașul nostru se poate lăuda cu multe școli de dans printre care și Universul Latino. Cu acordul Primăriei Iași, Universul Latino organizează duminică de duminică seri latino în aer liber, în sezonul estival. Distracția pe ritmuri caliente a început de aseară, de la orele 19:00 la Cafeneaua Piața Unirii. Plini de entuziasm atât cei care au dansat, cât și cei care au privit, s-au încărcat cu energie pentru întreaga săptămână!
Prin dans eliminăm pe deplin depresia!
Sursă: csid.ro
- Published in Eveniment
Hanurile Iaşiului de altădată FOTO
Hanurile Iaşiului de altădată
Din vechile hanuri ale Iaşiului nu mai funcţionează nici unul * despre multe nu se mai ştie nici unde îşi aşteptau muşterii cu porţile larg deschise * în oraşul hanurilor nu s-a reuşit conservarea nicunui vechi popas, iar memoria locurilor se pierde de la o zi la alta
Trecerea vremii şi apăsarea vremurilor au văduvit Iaşul de unele dintre cele mai pitoreşti clădiri, atât de căutate în veacurile trecute – hanurile Iaşiului.
Locurile de popas, cu pivniţe adânci în care dospea vinul din podgoriile renumite din jurul târgului, cu şuri şi grajduri pentru animalele drumeţilor, cuptoare în care sfârâiau bucate şi hangiţe oacheşe care bucurau inima şi ochiul muşteriului, mai există doar în evocări.
Mergând pe urma hanurilor ieşene, ajungem la Ruginoasa, acolo unde se mai puteau vedea până nu demult, vestigiile unui vechi han devenit mai apoi staţie de poştă. Strada Păcurari, la rândul ei, a fost renumită pentru grădinile şi hanurile sale. Într-o asemenea grădină, având o vedere încântătoare spre gară, a fiinţat un han în care luau masa îndeosebi studenţii, printre care şi tânărul George Enescu. Urcând mai sus spre Copou, undeva în spatele Universităţii parcă se mai aud sunetele ţambalelor, cobzelor şi viorilor, clinchetul paharelor de cotnari şi tămâioasă, râsul sănătos al hangiţei şi aburul năucitor al sarmalelor moldoveneşti tocmai scoase din oale. Se spune că pe locul fostei grădini botanice de lângă Universitate a fost cândva un pitoresc han de popas, vestitul han al lui Ion Panaite, la care poposeau deopotrivă negustori şi haiduci, odrasle de boieri şi oameni sărmani.
Scurt popas prin hanurile Iaşiului
Piaţa Unirii constituie locul vechiului centru civic al Iaşului. În secolul XVI-lea, pe această vatră a târgului se aflau 12 cuptoare de ars cărămidă. Ulterior, în preajma unora dintre ele au apărut hanuri, cârciumi şi prăvălii. Undeva, pe uliţa sărarilor, cum era denumită actuala stradă Sărărie, se afla Hanul lui Topor, o atracţie a vremurilor în care se puatea găsi cea mai bună pastramă de oaie şi cel mai rece vin din târg. Către acest han, cea mai veche construcţie din acea parte a Iaşului, cu hrube ce dădeau direct în uliţă, se perindau zilnic negustori, ţărani sau străini veniţi de departe cu treburi pe la Iaşi. Printre ei, oaspeţi ai acestui plăcut loc de popas îi regăsim şi cei doi mari prieteni, Creangă şi Eminescu, care-şi mai dezmorţeau picioarele în plimbarea de la bojdeucă pe uliţa sărarilor.
Pe Uliţa Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare se găseau Hanul Turcesc, pe locul Şcolii Gheorghe Asachi, Hanul Ghimici, Hanul Vanghelie, pe locul unde se găseşte astăzi Centrul Militar din spatele Mitropoliei, şi Hanul Ilie Armanu, întinse pe partea stângă a actualului bulevard, în timp ce pe partea dreaptă uliţei se înşirau dughenele lui Dumitrache Cantacuzino şi Hanul Pârlita, pe care astăzi se află blocul Cina.
Se spune că hanul Pârlita era mai tot timpul plin de muşterii în vremea construirii căii ferate Suceava-Paşcani-Iaşi, atunci când, meşterii străini care lucrau la drumul de fier, veniţi din Polonia şi Austria, au transformat încăperile într-un fel de club al „ciocănarilor”, unde-şi fumau liniştiţi luleaua alături de o halbă gulerată cu bere. Aici se mai adunau ieşenii ca să aştepte poşta, veştile şi gazetele.
„Actuala clădire a hanului Trei Sarmale nu se află pe lista monumentelor istorice, aceasta fiind construită pe vremea comuniştilor, pe vechiul loc în care a funcţionat hanul vechi. Mai sunt hanurile de la Deleni sau Ierbiceni, dar singurul han pe care îl avem pe lista monumentelor istorice este cel de la Podul Iloaiei, în care funcţionează spitalul orăşenesc”, a declarat Virgil Băbîi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.
Drumul spre Poartă trecea pe la Trei Sarmale
Un han cu tradiţie în Iaşi a fost şi hanul „Trei sarmale”, care apare atestat în documente încă din secolul XVIII. Acesta era odinioară şi un loc de popas al domnitorilor care se întorceau de la Poartă. La el veneau adesea Creangă şi Eminescu, în peregrinările lor, iar mai târziu, la han mai poposea şi Octav Băncilă, după ce îşi termina picturile pe dealurile Buciumului. După ce a trecut prin mâinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti.
Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a stăpînit aproape 30 de ani, vînzîndu-l apoi unei persoane fizice. Se spue că pe podul din drugi de lemn, pe sub care curgea apa Bahluiului carele cu osiile scîrţîind, apăsate de grutatea încărcăturii, se îndeptau spre Socola şi Trei Sarmale, unde datina vinului generos constituia un obicei. Odată ajunşi la Trei Sarmale, drumeţii se întâlneau cu alţi călători veniţi de prin târgurile învecinate, care pînă să ajungă în tîrg să-şi rostuiască treburile, se opreau la vestitul han să guste cîteva sarmale. Porţile hanului erau deschise din zori şi pînă-n noapte şi în zi de lucru şi de sărbătoare.
„Hangiţa cu catrinţă era pregătită tot timpul de musafiri, dornică să le stingă arşiţa şi să le potolească foamea. În vreo două cuptoare se rumeneau colacii. Cighirurile din măruntaie şi mirodenii, învelite în prapuri subţiri, sfîrîiau voios în tingirile cu costiţă şi pui. Pe mormane de jăratec, în vetrele încinse se rumeneau fripturi hiduceşti. În oale burduhănoase de lut, sarmalele din carne grasă, mărunţită meştejugit cu satîrul pe trunchiul căsăpiei de alături, bolboroseau morocănos îngînînd şoşotitul borşului de pui cu tocmagi, ce fierbea în chiupuri de lut încinse”, sunt evocările unor gurmanzi care au apucat să se înfrupte din minunile hanului.
La hanul din marginea pădurii Socola, în văzul trecătorilor, la mese întinse, era totdeauna lume multă. Căruţaşii zăboveau aici ca să se mai usuce năduşeala de pe cai, în vreme ce ei trăgeau o duşcă, iar telegarii, osteniţi de opinteala în oişti, erau răsplătiţi cu o grămadă bună de fîn. Aici opreau caleştile domneşti şi boiereşti, cetele de haiduci, harabalele negustorilor, dar şi faimoasele diligenţe moldoveneşti care în goana lor nebunească stîrneau vîrtejuri de colb, încît pasagerii prăfuiţi erau nevoiţi să zăbovească ceva vreme lîngă fîntînă pentru a se curăţa. Acum, prin camerele goale şi crăpate ale hanului nu mai zăboveşte decât vântul.
Bolta Rece, un loc mizerabil cu rapsodii unice în Iaşi
Bolta Rece, ospeţie cunoscută de pe la 1786, aşezată deasupra unor pivniţe ramnificate, zidite în piatră, era locul unde în răcoarea hrubelor, la lumina străvezie a flăcării de opaiţ, muşterii se delectau cu aroma vinurilor de Cotnari, de Bucium, de Uricani sau de la alte podgorii renumite.
Până la intrarea în biografia literară, Bolta Rece îşi trăise deja o istorie mai lungă de un secol. Se ştie de pildă că primele hrube ale localului au fost săpate de slugerul Gheorghe Costin înainte de 1799, fiincă la această dată, beciurile au fost folosite ca depozite ale palatului în care era instalată curtea feldmareşalului Potemkin.
Peste 7 ani, în 1806, slugerul Costin a construit o nouă locantă pe care a legat-o de pivniţa veche, dânduli-se la amândouă numele de Bolta Rece.
Localul înconjurat de grădină şi curte, se compunea iniţial din 4 încăperi, o bucătărie cu cuptor şi grătar şi paravan. În curte era o fântână iar în grădină, un chioşc. La Bolta Rece veneau oamenii de pretutindeni ca la un han şi în acelaşi timp, aici era locul în care ieşenii îşi făceau plimbările şi siesta. Pe la jumătatea secolului trecut, în umbra şi liniştea hrubelor au citit din lucrările lor mulţi membri ai Societăţii Junimea, care făcuseră la Bolta Rece un cenaclu ad-hoc. Localul era frecventat între alţii şi de filosoful Vasile Conta, ori de scriitorul Nicolae Beldiceanu, I.L.Caragiale, personalităţi străine precum Rossini sau Mounet, dar mai mult decât oricare altele, de numele localului sunt legate câteva momente din viaţa lui Creangă şi cea a marelui său prieten, Mihai Eminescu care se aciuau foarte des în hrubele Boletei Reci, unde la lumina slabă a opaiţului îşi povesteau vrute şi nevrute până în zori.
Dorind să continue tradiţia Bolţii Reci, edilii Iaşului au hotărât să ridice o nouă clădire pe temeliile celei vechi. Aşa a apărut actualul restaurant mobilat în stil popular românesc, decorat cu elemente etnografice specifice Moldovei. După 1990 încoace, calitatea clienţilor s-a tot schimbat, mâncărurile sunt râncede, tradiţionala ospitalitate românească s-a transformat în hoţie iar legendele au amuţit sub administrarea lui Nicu Bodoagă şi a lui Mihai Valeriu.
Astăzi, beciul este deschis vederii numai apropiaţilor celor doi, toaletele sunt pline de mizerie, bucatele sunt scumpe şi proaste dar, ceva totuşi mai aminteşte de frumuseţea vremurilor de demult – ţambalul şi scripca care tânguiesc toate rapsodiile române.
Surse foto: Evenimentul / FOTO-IDEEA
Sursă: Nelu PĂUNESCU (Evenimentul)
- Published in Cultură
Primarul Iașiului Mihai Chirica strânge semnături pentru autostradă
Mihai Chirica, membru PSD, strânge semnături pentru a determina Guvernul să aloce fonduri pentru autostrada Ungheni-Iaşi-Târgu Mureş.
Primarul Iaşiului, Mihai Chirica, a anunţat începerea unei campanii privind strângerea unui milion de semnături pentru a determina Guvernul să aloce fonduri pentru realizarea autostrăzii Ungheni-Iaşi-Târgu Mureş, edilul ieşean afirmând că iniţiativa are sprijinul PMP şi PNL.
Mihai Chirica a spus, vineri, într-o conferinţă de presă, că această campanie privind strângerea unui milion de semnături de le cetăţenii din judeţele Moldovei, dar şi de la cei din judeţul Mureş, nu este un act ofensator la adresa cuiva, ci o necesitate pentru dezvoltarea regiunii.
Edilul Iaşiului, membru PSD, a spus că are sprijinul liderilor ieşeni ai PMP şi PNL, respectiv Petru Movilă şi Costel Alexe.
„Am început o acţiune, personal, împreună cu domnul Movilă, ne-am ocupat şi l-am atras în această discuţie şi pe domnul Costel Alexe, prin care vrem să strângem un milion de semnături. Mă gândesc şi la alianţa noastră PSD-ALDE. Vrem să strângem un milion de semnături din regiunea de Nord-Est şi din judeţul Mureş, astfel încât să putem depune un proiect de lege prin care proiectul de autostradă să devină prioritar în bugetarea Guvernului României. Nu este un act ofensator, ci pur şi simplu vrem să arătăm că autostrada, că o numim Moldova, Montana, Ungheni-Târgu Mureş, este o necesitate pentru dezvoltarea acestei regiuni„, a afirmat primarul Mihai Chirica.
Foto: Locuitorii Moldovei nu s-au bucurat niciodată de o atenție sporită la capitolul infastructură rutieră
Primarul Iaşiului a mai precizat că nu se poate vorbi despre o dezvoltare echilibrată a României fără a avea autostrada Iaşi-Târgu Mureş. Chirica susţine că densitatea cea mai mare de parcuri industriale se găseşte în zonele unde există căi de comunicaţii rapide.
Totodată, Mihai Chirica a mai declarat că nu este vorba despre o campanie de strângere de semnături asumată de vreun partid politic, ci de un gest de atitudine civică a oamenilor politici.
„Nu va fi autostrada Chirica sau autostrada PSD, PMP, PNL sau ALDE. Dacă proiectul va fi confiscat politic, voi face un pas lateral. Am găsit înţelegere inclusiv la cei de la Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică”, a afirmat Mihai Chirica.
Sursă: Digi24
- Published in Politică
PAMFLET! Descoperă România. 18 lucruri despre judeţul Iaşi
Descoperă România. 18 lucruri despre judeţul Iaşi. Precizăm că articolul este un pamflet și trebuie tratat ca atare!
• Este al treilea cel mai cunoscut judeţ din Moldova, după Buzău şi Braşov;
• 90% din ţigările fără timbru ale lumii trec pe aici;
• Pe vremuri aici exista o podgorie renumită, dar au vândut-o şi au băut banii;
• Se află între râul Siret şi râul Prut, sau cum se mai zice, între două inundaţii;
• Nu există statistici despre rata analfabetismului, pentru că nimeni din judeţ nu ştie să scrie;
• Aici s-a inaugurat prima instituţie de învăţâmânt superior din ţară, domnitorul Cuza fiind primul care a dat o şpagă pentru a lua un examen;
• Oraşul Iaşi este foarte modern, fiind prevăzut cu climă temperat continentală şi geamuri;
• Ion Creangă a fost dat afară din preoţie, după ce s-a constatat că nu are zestre;
• Coordonate istorice: În timpul Revoluţiei de la 1848 de la Iași, mai mulţi tineri cu ifose de Paris au încercat să pătrundă în sediul local al Lojei Masonice, dar au fost îndepărtați rapid cu un regiment rusesc;
• Iaşiul are o universitate cu tradiţie, unde intră toţi cei care ar fi vrut să dea la Cluj, dar le place băutura;
• Aici se află cea mai mare fabrică de produse homeopate din lume: Antibiotice Iaşi;
• Deşi susţin că nu sunt proşti, ieșenii continuă să-l aleagă primar pe Nichita;
• Iașiul este cel mai defrişat oraş din lume;
• Iașiul se ceartă cu Botoşaniul pe titlul de oraş în care Eminescu a luat prima tulpină de sifilis;
• În Iaşi este prima editură Science – Fiction din lume: Sf. Trei Ierarhi;
• 1857 – se introduc in circulație primele timbre poștale, celebrele „Cap de bour”, numite așa după un șef din primăria Iași;
• Din epoca ceauşistă supravieţuieşte fabrica de textile: se produc saci pentru ţigări, sacoşe pentru ţigări şi pânze de deltaplan pentru cei care fac contrabandă aeriană cu ţigări;
• Aici s-a născut Emil Palade, singurul ieşean care a luat vreodată BAC-ul, apoi a plecat în SUA şi a luat şi Nobelul.
Sursă: timesnewroman.ro
- Published in Divertisment
Ştrandul vechi sau Palas Mall?
Fie ca esti din Iasi sau nu, fie ca esti trecut de prima tinerete sau esti in floarea varstei, nu ai cum sa nu fi auzit sau de cele doua simboluri ale orasului.
Strandul Vechi
Strandul Vechi
Strandul Vechi
Strandul vechi, asa cum este el astazi pe buzele tuturor, era un loc boem, un loc plin de amintiri un loc cum probabil nu o sa mai fie in Iasi vreodata. Toti cei trecuti de prima tinerete privesc acum in urma cu nostalgie si isi aduc aminte cu drag de locul unde s-au balacit pentru prima data, locul unde probabil si-au cunoscut prima iubire si totodata locul unde isi petreceau zilele toride de vara.
De cealalta parte, Palas Mall sau „inima orasului” este un loc modern, un loc plin de culoare si de viata. Multi nostalgici l-au contestat si inca il contesta, multi nu au fost niciodata de acord cu acest ansamblu exact langa Palatul Culturii pe locul vechiului strand.
Palas Mall a schimbat total fata orasului si oricat ar fi de contestat trebuie sa admitem ca este un loc frumos, un loc plin de verdeata cu un parc enorm si o gradina publica unde te poti plimba si iti poti pune ordine in ganduri!
Odată cu inaugurarea ansamblului Palas au fost finalizate şi o parcare subterană cu o capacitate de 2.500 locuri si o zona de restaurante si terase unde iti poti petrece timpul liber, iar un lucru care nu poate fi neglijat, sunt miile de locuri de munca pe care Palasul le-a creat
- Published in Local
POVESTEA noastră, a celor de la „Eşti din Iaşi dacă…”
POVESTEA noastră, a celor de la „Eşti din Iaşi dacă…”
Nu ştim când a început cu exactitate povestea noastră! Probabil că nici cei care erau la o masă rotundă, nu îşi amintesc prea bine. Tot ce avea să fie o seară între prieteni, a devenit în câteva zile subiectul principal de discuţie în oraş. Şi aşa a rămas şi în ziua de azi!
Unii îl consideră doar un grup, noi îi spunem „acasă„! Nu e tipul de casă unde să dormi, să mănânci , dar e locul unde ştii că eşti aproape de toţi. De toţi oamenii din oraşul tău. E locul unde iţi rezolvi de cele mai multe ori problemele şi locul unde ştii că cineva o să te ajute.
Nu pot să îmi exprim de cele mai multe ori sentimentele, când cineva deschide acest subiect. Oamenii probabil că ne cunosc doar după poza de profil, probabil ca puţini ne cunosc şi în viaţa reală.
Toţi lucrăm în domenii diferite, toţi am terminat facultăţi diferite şi probabil că suntem diferiţi ca şi oameni. Insă ceva ne face să avem un ţel comun. Şi aici noi spunem IAŞI! Ne-am născut, am crescut şi ne dorim să rămânem aici. Ştim că oamenii ca noi pot muta şi munţii din loc. Ştiu că tinereţea noastră, fericirea cu care ne trăim viaţa, depăşeşte cu mult încercările multora de a distruge ce este al nostru.
Nu m-a întrebat nimeni niciodată ce reprezintă pentru mine proiectul ăsta. Şi asta mă bucură! Pentru că aş plange, iar asta nu mă caracterizează. Probabil că aş avea un zâmbet, destul de „tâmpit”, apoi o lacrimă. Sunt emoţii pe care nu le-aş putea exprima în cuvinte. Nu ştiu cu ce aş putea să încep: „Cu colegii minunaţi, cu oamenii pe care i-am cunoscut sau cu tot ce am invăţat?”. Unii îi pot spune -pierdere de timp! Avem atât de multe momente. Încă îmi amintesc cum ne-am umplut de purici. Familiile noastre au fost aproape două săptămâni în carantină. Şi totul pentru un caz social. Nu vă spun mai multe, încă ma gândesc serios că totul trebuie bine tipărit într-o carte.
Ştiu că suntem abia la început şi că intr-o zi , noi o să avem poveşti bine tipărite undeva.
Pană acum pentru noi nu a existat „NU”! Mereu am spus : FACEM! Şi am făcut tot ce ne-am propus.
- Published in Local