Floare de tei,
Cât de curând te treci…
Când auzi Iași, unul din primele lucruri ce-ți vin în minte e Teiul lui Eminescu. Faimosul tei sub care marele poet a scris „Luceafărul”, cea mai controversată poezie pentru aproape toți liceenii.
Ascunsă în spatele baziliscului cu lei din parcul Copou, de umbra mândrului tei nu se bucură astăzi turiștii. Acesta este ascuns de un schelet de metal, ce-l protejează de inevitabilul timp. În jur, liniștea parcă te invită la meditație, la momente de reculegere, în care să fii doar tu cu tine.
Acum, când toate sălile de lectură sunt pline de studenți aflați în sesiune, mai vezi pe ici-acolo, câte unul care nu a prins loc la bibliotecă și citește în liniștea Copoului.
Pe lângă încărcătura istorică, la umbra teiului se poate vorbi și de cea emoțională. Mulți tineri îndrăgostiți își declară dragostea la umbra lui.
Cei 540 de ani în care a făcut față furtunilor, vânturilor, poeziilor și vremii, l-au făcut unul din cei mai importanți arbori-monument din România. Astăzi, cele 2 tratemente suferite în 1990 și 2014 au făcut posibilă existența lui.
Fenomenul prin care teiul a fost „readus” la viață, este unul rar întâlnit, acela de a implementa niște rădăcini adventive care să crească prin interiorul trunchiului putrezit.
Chiar dacă bătrânețea lui este un subiect destul de controversat, teiul nostru drag fructifică în fiecare an, iar frunzele, cele căzute, sunt folosite de studenții farmaciști pentru a identifica diferențe între teii argintii și teii cu frunză mică.
Cum ar spune chiar Eminescu, „Pătrunză talanga / Al serii rece vânt / Deasupră-mi teiul sfânt / Să-și scuture creanga.”, vă invit să vizitați Teiul și să petreceți câteva clipe de liniște la umbra lui.
