O femeie a povestit cum i s-a schimbat viața acum trei ani, când un băiețel timid i-a intrat în casă și în inimă. A plâns când a rugat-o să îl lase să mai stea 3 luni. Nu se aștepta ca acele 3 luni să se transforme în 3 ani.
“Acum trei ani poliția mi-a bătut la ușă și mi-a lăsat un băiețel care trecuse pe la multe mame sociale. Venise cu o punguță de plastic în care avea toate hăinuțele lui.
Îi pregătisem camera. Era plină de jucării și cărți de povești. L-am lăsat să se acomodeze puțin.
Când a venit momentul cine-i am intrat în cameră și l-am găsit plângând cu sughițuri:
– O să-l mai văd pe tata?
– E posibil! Într-o zi s-ar putea să-l revezi.
M-am așezat pe pat și mi-am adus aminte câți copii au dormit pe acest pat.
Băiețelul avea 8 ani, era frumușel foc cu ochii lui de un albastru pătrunzător și părul lui blond cenușiu. Era prea slab pentru vârsta lui.
Înainte de culcare a venit în bucătărie la mine de parcă voia să-mi spună ceva și nu știa ce. A plecat și s-a băgat în pat.
Am venit să-i citesc o poveste și mi-a spus:
– Eu nu mai las pe nimeni sub pătură. Pe nimeni!
Mi-am dat seama că fusese abuzat.– Foarte bine, i-am spus.
– Mie nu-mi plac paturile!
A ales să doarmă pe un fotoliu. I-am pus perne multe și l-am acoperit cu o pătură. Acolo a dormit timp de trei săptămâni. A dormit în aceleași haine cu care a venit. Nu a vrut să se schimbe. Nu a vrut ca nimic să-i strice rutina de somn.
Când am reușit să-l convingem să doarmă în pat a început să-i fie frică de ferestre. Îi era frică de cineva care îl privea. Degeaba i-am explicat că stăm la etajul doi și nu are cum să urce nimeni. Îi era frică. Rău.
I-am acoperit fereastra cu pături. Problema nu fusese rezolvată, ci doar un simptom.
În prima săptămână, din senin, m-a întrebat:
– Pot să mai stau aici 3 luni?
– 3 luni nu e așa mult, i-am zis printre lacrimi.
– Poate până împlinesc 13 ani?
Băiețelul nu știa ce este familia. Nu știa ce înseamnă pentru totdeauna. Am sunat la serviciile sociale și mi-au spus că nimeni nu vrea copilul ăsta și că îl pot ține cât doresc.
Când eram o dată cu el în parc mi-a zis din senin:
– De ce nu renunță? Dacă aș avea copii și aceștia m-ar ruga să renunț la droguri pentru a-i avea lângă mine, aș face-o.
– Tu ești o persoană puternică, pui! Tu o să fii un tată foarte bun într-o zi! Părinții tăi nu sunt oameni răi, sunt doar oameni slabi. Părinții tăi au fost prinși de mirajul drogurilor și nu au mai putut scăpa.
– Eu n-o să ajung niciodată așa!– Știu! – i-am spus, deși știu care sunt statisticile. Majoritatea copiilor născuți din părinți care se droghează ajung și ei dependenți. Sper să greșească aceste statistici.
L-am dus la un specialist. Mi-a spus că, din cauza faptului că mama lui s-a drogat în timpul sarcinii, el va avea toată viața probleme în a învăța. E puțin probabil să poată lua bacalaureatul și mai puțin probabil să facă o facultate.
În ziua aia am plâns. Mi-am spus că dacă nu știe să citească, îl voi învăța, dacă va fi impulsiv, îl voi ghida, dacă îi va fi frică, îl voi ține în brațe. Nu e o cauză pierdută. E țelul meu!
Într-o seară m-a întrebat:
– Mamă, eu de când stau aici?
– Pe 12 august se vor face 3 ani!
– Pare că a trecut mai mult!
– Așa e! Hai, culcă-te. Mâine mergi la școală!”
